E de bonton să o elogiem şi să o revendicăm pe Herta Müller după primirea Nobelului pentru literatură. Am scris, de altfel, suficient despre asta (chiar în paginile Observatorului cultural) ca să insist acum mai mult decît este cazul. Atît semi-ignorarea ei din ţară de dinaintea consacrării, cît şi succesul de astăzi constituie însă, pentru mine cel puţin, un motiv serios de reflecţie cu privire la mecanismul „legitimării externe“ în cultura română. Prezenta vizită la Bucureşti a scriitoarei, după o escală ceva mai veche la Timişoara, este, desigur, un bun prilej pentru o meritată primire sărbătorească. Nu cred totuşi că momentul e cel mai prielnic pentru o evaluare literară „cu amănuntul“, fără exaltări snoabe şi fără puseuri resentimentare. O asemenea evaluare se va produce, sînt convins, în timp, la rece, prin sedimentări fireşti de lecturi critice multiple. Ele vor veni şi ca urmare a impactului pozitiv pe care primirea Nobelului l-a avut deja şi vor căpăta o relevanţă sporită pe măsură ce toate volumele acestei autoare vor fi fost traduse în limba română. Oricum: între polul autoficţiunii politice (al subiectivităţii asumate pînă la capăt) din Regele se-nclină şi ucide şi cel „obiectiv“, proiectat în afară, dinLeagănul respiraţiei, între polul imploziei poetice şi cel al „exploziei“ civice, se consumă întreaga aventură a scrisului Hertei Müller. Planul etic şi cel estetic Maximalismul ei etic, intransigenţa „intratabilă“ i-au iritat şi continuă să-i deranjeze, sau măcar să-i contrarieze, pe mulţi. Unele poziţii ale scriitoarei mi se par şi mie uneori excesive. Dar (lucru foarte important!) această intransigenţă are bază morală. Cînd ai avut curajul unei confruntări directe cu regimul totalitar, cînd ai înfruntat brutalitatea şi teroarea sa represivă capeţi, prin forţa exemplului, dreptul de a fi intransigent, chiar dacă nu ai întotdeauna dreptate. Noi, ceil