Firesc (1985) e cel mai bun titlu al lui Petru Cimpoeşu. Nu însă şi cel mai bun roman. Când l-am citit în prima ediţie, în urmă cu câţiva ani, am înţeles pe pielea mea ce va să zică aceea succes de stimă.

Comparativ cu Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul (2001) sau Christina Domestica şi vânătorii de suflete (2006), cartea aceasta de la mijlocul deceniului al nouălea nu mă impresionase. Principalul defect al ei, de ordin cantitativ, îl puneam pe seama indulgenţei redactorului, căruia, credeam, i-a lipsit inspiraţia de a da la o parte numeroasele prisosuri verbale. N-am, din păcate, la îndemână exemplarul cu pricina ca să pot spune cu exactitate ce a eliminat, în această a doua ediţie, autorul. Cert e că în forma actuală romanul nu mi s-a mai părut atât de rău.

Firesc e povestea complicată a unei enclave de petrolişti din regiunea Aţa-Brateş. Trăind exclusiv între sonde şi barăci, protagoniştilor le rămâne totuşi timp pentru îndelungi investigaţii interioare. (De altfel, Prologul, care ocupă aproape jumătate din cele trei sute de pagini ale cărţii, conţine jurnalul unei tinere inginere, Iunia Poenaru, ajunsă prin repartiţie în mizeria calmă de acolo.) Locuitori ai acestei provincii miniaturale, ei se comportă întocmai ca nişte provinciali. Iubesc, se căsătoresc, înşeală, părăsesc, beau, se spovedesc, mor. Viaţa lor depinde de utilajele pe care le au în grijă. Fără fast, însă, şi fără exces de zel. La un moment dat, un personaj, şef în felul lui pe platformă, e trezit din somn pentru o urgenţă. Dă indicaţiile în câteva clipe, după care adoarme din nou. Episodul e emblematic.

Fiindcă nu trebuie supralicitat nici în direcţia ironiei (pe care Cimpoeşu, ştim, o practică cu dezinvoltură), nici în aceea a adâncirii în sine (la care metafora extracţiei îndeamnă în permanenţă). Ar fi nefiresc să supunem romanul unei ase