Purtînd un nume prestigios, încărcat de trimiteri la textele sacre ale creştinismului, bibliologia este, cum se ştie, domeniul cercetării cărţii, în general, şi a cărţilor vechi în special. Sub acest stindard generic s-a încetăţenit studierea aspectelor fizice ale obiectului livresc, în calitatea sa de obiect cultural. Dar arealul acesta de cercetare cuprinde şi istoria cărţii, şi studiul artei tiparului. În România, „secta“ bibliologilor – o numesc astfel datorită numărului relativ mic al experţilor în domeniu – are deja o vechime de cel puţin un secol şi jumătate, recomandînd publicului mai larg o elită a cunoscătorilor problemelor legate de evoluţia cărţii tipărite şi a răspîndirii ei, recuperatori de valori inestimabile ascunse sub aparenţe precare, nu o dată, şi pasionaţi colecţionari particulari ori angajaţi ai unor instituţii specializate în domeniu. Orice s-ar crede, deşi România posedă încă din vremea lui Ion Bianu o bibliografie a cărţilor sale vechi, nici pînă astăzi ea nu a atins zona unei cunoaşteri maximale a domeniului vechilor tipărituri, deşi explorările sînt continue şi fructuoase. Rezultatele acumulate în deceniile din urmă de către bibliografii noştri arată clar că, în materie de tipărire şi circulaţie de carte, modernitate timpurie din Moldova, Ţara Românească şi din Ardealul românesc, orice prejudecată trebuie pusă sub semnul întrebării. Convingerea destul de răspîndită că războaiele, molimele, costurile ridicate, lipsa de instrucţie şi alte condiţii, dintre cele mai diverse, au împiedicat afirmarea apăsată a culturii scrise printre români se cere măcar nuanţată, dacă nu revizuită masiv. Se descoperă mereu noi tiraje şi noi ediţii din cărţi rare, subestimate cantitativ, se dă de urma unor pagini din cărţi socotite integral şi definitiv pierdute sau se retrasează harta centrelor de emergenţă culturală şi a zonelor pe unde cartea şi-a găsit