Un ritm continuu, interior, al vieţii în toate amănuntele ei, al unei lumi aparent inerte, agonice răzbate din fiecare frază a romanului Hertei Müller. Ca bătaia unei inimi uriaşe, colective, care oferă cadenţa întîmplărilor şi se deghizează sub diferite instrumente ce alcătuiesc o orchestră fantomatică, a cărei muzică funebră e însoţitoare a zilelor din lagăr: lopata de inimă, care „are lama de fier mare cît două capete de om alăturate. E-n formă de inimă şi boltită adînc […] Şi-o cumpănesc bine: lopata de inimă se transformă-n mîna mea într-un leagăn, precum leagănul respiraţiei“; ceasul cu cuc, ce „îi aparţinea Îngerului foamei“, sirenele de la fabrică, „şi ele un fel de ceas, la fel şi norul alb al turnului de răcire sau clinchetele bateriilor de cocsificare“; Madona lunii noi, de la Café Martini, care se leagănă pe secera „foarte, foarte subţire a lunii“, în ritmul „legănatului în gol“ din stomacurile deţinuţilor; uneori totul se desfăşoară în ritmul secundelor ce se tîrăsc în aşteptarea unei morţi, al căratului calupurilor de zgură sau al sacilor de ciment, dar mai ales între cele mai importante momente ale zilei: cele de masă. Kapusta (supa de varză) e momentul de epifanie (culinară) şi unica lumină de la capătul tunelului fiecărei zile, la fel cum somnul e singurul refugiu imaginabil, spaţiu prin excelenţă al tuturor festinurilor fabuloase, imaginate în lux de amănunte de mintea famelicilor locuitori ai lagărului.

Herta Müller, Leagănul respiraţiei, Traducere din germană şi note de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas Fiction, 2010, 290 p.

Romanul unui roman De multe ori, povestea naşterii unui roman fascinează în aceeaşi măsură ca şi romanul însuşi, cu atît mai mult cu cît jocul ficţiune-realitate, imaginar-fapt de viaţă constituie o provocare pentru cititorul curios a dezlega enigma unor episoade reale, camuflate cu instrumen