Era în primăvara anului 2005. Alături de Radu Ioanid, mă aflam pentru a doua oară la Palatul Cotroceni, în încercarea de a-l determina pe şeful Statului să condamne comunismul. Nu am fost singurul care a întreprins asemenea demersuri. Aş menţiona-o aici doar pe Rodica Palade, care a bătut aceleaşi drumuri şi a bătut la aceleaşi uşi ca şi mine, sau pe neobositul Sorin Ilieşiu, de la Alianţa Civică. Eu, cel puţin, în acea primăvară, alături de Radu Ioanid, aşteptam răspunsul la un memoriu de peste 80 de pagini, care documenta necesitatea unei abordări frontale a crimelor săvîrşite în timpul comunismului, a deconspirării, investigării şi condamnării lor, cît şi a măsurilor reparatorii pentru victimele regimului, un gest asumat în campania electorală de către Alianţa Dreptate şi Adevăr. Nu doream, în fond, decît să se facă dreptate şi să se spună adevărul.Pentru că a minţit cînd a condamnat comunismul „Preşedintele e foarte ocupat şi, de altfel, acest subiect nu este pe agenda sa în prezent“, ne-a spus din prima consilierul prezidenţial (pe atunci) Claudiu Săftoiu. Radu Ioanid, director la Memorialul Holocaustului din Washington şi, deopotrivă, un bun cunoscător al istoriei comunismului în România, a început prin a susţine că un asemenea act de condamnare a regimului comunist, pe de o parte simbolic, prin întocmirea unui raport precum cel din timpul regimului Iliescu privind Holocaustul, cît şi prin aducerea în faţa justiţiei a celor vinovaţi pentru crime şi abuzuri înainte de 1989 nu va fi privit cu nici un fel de suspiciune de către comunitatea evreiască drept o acţiune concurenţială, ci complementară, o asumare necesară. În fond, am completat eu, Holocaustul şi crimele comunismului sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede – crima împotriva umanităţii, ambele sînt imprescriptibile şi trebuie tratate ca atare, ceea ce, în timpul celor zece ani cît Iliescu şi eşalon