Măsurile de austeritate anunţate de Guvernul Boc au scos în stradă nu oameni disperaţi, ci însăşi disperarea la nivel naţional. Un singur fragment decupat din tabloul supradimensionat al protestelor prin care zeci de mii de români şi-au strigat, timp de două zile, sărăcia şi deznădejdea e suficient pentru a vorbi despre drama României, după 20 de ani de la ieşirea de sub dictatura comunistă. Ce ar trebui să înţelegem? Că o dictatură a fost înlocuită cu alta, mai traumatizantă, sau că inepţia, minciuna şi trădarea actualilor guvernanţi a ieşit, în sfârşit, la iveală?

Orice om normal care priveşte România din interior sau din exterior vede, simte şi cântăreşte dramatismul situaţiei, fără a putea, din păcate, să facă ceva concret pentru sine. Să se salveze. Dar se pare că normalitatea nu mai este agreată. Nu mai este la ea acasă. Cei care s-au ajuns, după '90, refuză dialogul cu cei care şi-au văzut de drumul lor: oamenii cinstiţi, cu simţul măsurii, al respectului şi demnităţii. "Ajunşii", după ce s-au întrecut pe ei înşişi şi pe toţi ceilalţi laolaltă, s-au cocoţat pe capul şi pe umerii amărâţilor normali, şi de acolo tot mai sus. Bineînţeles că nu vor ajunge în ceruri, deşi speră. Iar când se mai poticnesc şi ei aruncă peste cei de jos Cutia Pandorei. Toate relele din lume. Se pare că pentru a se distra. Nu ştim cum s-a întâmplat. Probabil au profitat de lipsa de vigilenţă a celor mulţi; i-au ademenit cu promisiuni deşarte; i-au obligat să privească numai în direcţia stabilită de ei; i-au învrăjbit şi apoi s-au grăbit să culeagă roadele. Anotimpurile aşteptării - şi nu au fost puţine - s-au dovedit a fi de partea lor. Ani şi ani s-au scurs în testarea propriilor strategii ţesute din minciună şi hoţie. A existat chiar şi un dialog al împăcărilor: mut, inert, colcăind de ură ascunsă. De piruete verbale diabolice. Vrednice de nătângi. Iar politica asta de nar