Dâgâdâm, dâgâdâm, aşa o ia la fuga-fuguţa David prin casă - aidoma unui căluţ, la trap scurt -, îngrădit în entuziasmul lui nativ de dimensiunile inevitabil finite al încăperii, de cadrul uşii şi de alte obstacole care i se pun în cale pe neaşteptate. Obstacole cum ar fi spre pildă un colţ de covor, pe care David nu-l bagă niciodată în seamă, pentru că bucuria lui este mult mai mare decât atenţia. Şi atenţia nu se poate niciodată împărţi între fuga cu un obiect drag în mână şi un tâmpit de colţ al unui covor: te şi miri de ce mai există cu totul. N-ar putea fi oare toate covoarele rotunde, ca Davidchen să nu mai cadă pe ele cât e el de lung!?! Nu e prea lung încă, dar, orişicum, promite.

Ce mai, o cameră plină de pericole, camera lui. Acum stă trântit la pământ. Plânge şi tata e musai să-l ţină în braţe. Ca durerea lui să se oprească în iubire. Iar lacrimile lui fierbinţi să se usuce pe umărul tatălui. Acum nimic nu mai doare, în braţe la tata. Viaţa are iarăşi sens, iar nenorocirea a dispărut ca prin minune. Se mai văd doar urmele, nişe lacrimi nesuscate pe obrăjori. Da, a căzut, sărăcuţul de el. Mai ţine şi de faptul că David dansează în timp ce fuge, fără să-şi ascundă bucuria faţă de armonia mişcării. Acum o ia la goană iarăşi prin cameră, ca şi cum cu câteva clipe în urmă nu s-ar fi petrecut o nenorocire. Ţine ceva în mână. Nu văd ce este. Aşa că mi-e frustrată curiozitatea, acea curiozitate care-a început cam pe la vârsta lui Daviduţu-liebeluţu şi se reflecta în dorinţa de-a şti tot, ca şi în lipsă elementară de răbdare.

Dispare în altă cameră. Nu mai apare. Nu ştiu ce s-a petrecut, aşa că mă îngrijorez. Prea mare e liniştea. Să se fi întâmplat ceva cu el? Nici gând. Davidel stă în fotoliu răscrăcănat, relaxat la maximum, cu capul înfundat în pernă. Fiecare picior e agăţat pe câte un braţ al fotoliului. Eu doar bănuiesc unde e, căci văd în toat