Van Morrison cântă de peste cincizeci de ani şi nu dă nici cel mai mic semn de oboseală. În ultimele trei decenii, ca un cronometru, a lucrat după modelul „anul şi discul." Cu toate acestea, în 2010 n-a scos nimic nou şi probabil că nici nu va scoate. Într-un interviu acordat săptămânalului „Time" a explicat de ce, punând degetul pe o rană dureroasă: „Nu se ştie ce se întâmplă cu industria muzicală. Toată lumea se plânge că lucrurile merg foarte prost.

Şi atunci, de ce să faci afaceri într-o zonă unde s-a instaurat dezastrul?" Realism, cinism, instinct de conservare? Toate acestea la un loc. Mic, brutal şi nemilos, Van Morrison adaugă valorii indiscutabile a muzicii sale pitorescul personajului ce nu acceptă decât regulile stabilite de el însuşi. Deşi nimeni nu l-a văzut zâmbind vreodată, atrage forţa unui magnet. Provenit dintr-o familie irlandeză modestă, a muncit pe brânci şi continuă să se considere un simplu meseriaş, străin de nevrozele autoinduse ce fac ravagii în lumea vedetelor.

Biografia publicată acum un deceniu de Brian Hinton (Celtic Crossroads. The Art of Van Morrison, Sanctuary: London, 2000) reconstituie etapele creaţiei şi vieţii sale, de la începuturile nord-irlandeze din anii '50, până la gloria de astăzi. Solist al formaţiei Them - despre care s-a spus c-ar fi fost rivala în epocă a deja legendarilor Beatles şi The Rolling Stones -, Van Morrison începe o carieră pe cont propriu în 1968, cu discul Astral Weeks. Specialiştii consideră că această primă izbândă ar fi unul dintre cele mai bune - dacă nu chiar cel mai bun - discuri din întreaga istorie a muzicii pop. Cu toate acestea, succesul a venit şi l-a părăsit după o logică inanalizabilă. E posibil ca „împietrirea" acestui Buster Keaton al vremurilor noastre să-şi aibă originea în pierderea încrederii în lume. Adulat şi apoi uitat, ba chiar dispreţuit, s-a retras înt