Bunul plac s-a emancipat în România: acum are caschetă, revolver şi grade.

Dat fiind că e oră de linişte, începe vacarmul. Muzica sparge acalmia după-amiezii liniştite de septembrie şi ameninţă cu avarierea timpanelor pe o rază de două sute de metri. Cobor valvârtej, gata să-i ţin un curs de bună convieţuire făptaşului şi să-i explic că viaţa la bloc presupune o artă a concesiilor reciproce. Dar sursa zgomotului se află în altă parte. Iau urma decibelilor şi în cele din urmă ajung unde trebuie: pe un trotuar suprapopulat. Mă dumiresc rapid. Dacă e sâmbătă şi nu e post, e nuntă. Un comando festiv se pregăteşte să-i ia pe miri de acasă. Trei acordeonişti („orgă de pept, mânca-ţi-aş, cu trei claviaturi") cântă de crapă asfaltul. Nimeni nu se poate înţelege cu nimeni. O sută de gură-cască respectă fişa postului şi cască, evident, gura. Bucătăria, crâşma şi tractirul şi-au dat întâlnire la colţ de stradă. Prin comparaţie cu o bună parte a privitorilor, Bănel Nicoliţă e blond platinat. Dintr-o limuzină albă mai lungă decât criza răsare un tânăr măsliniu, care împarte bezele, se lasă pozat cu telefonul mobil şi începe să azvârle cu bani. Lumea chirăie apoplectic, neuitând să scandeze prenumele mărinimosului.

Îmi amintesc de comentariul făcut la un articol mai vechi de forumistul Vali, om cu un ochi şi o ureche ale străzii absolut formidabile. El prezintă impecabil luxurianţa burlescă a mahalalei. Iată un fragment care ar fi putut descrie la fel de bine publicul în aer liber de acum o săptămână: „În primul rând erau copiii. Progenituri de coafeze versatile sexual, urmaşi de sticlari disponibilizaţi, plozi obşteşti, revendicaţi doar seara târziu, de muieri răguşite şi epuizate, pici hiperactivi, ce-şi prelungeau maidanul sonor până în sufletul nostru, puradei înfometaţi, desculţi, ştirbi, cu fizionomii de teckeli, odrasle baroc răsfăţate de bunici puhavi şi m