Prima reacţie când citeşti rapid OUG 50/2010 sau vreuna din analizele imediate este să te gândeşti la momentul (care variază pentru oricare dintre noi, dar pe care l-am trăit majoritatea în ultimii ani) când a venit notificarea de la bancă privind creşterea dobânzii.

Şi îţi spui cu satisfacţie că implementăm legislaţia europeană în domeniu şi protejăm consumatorii în contractele de credit. Şi descoperi, probabil cu plăcere, că Ordonanţa face mai uşoară replătirea creditelor şi limitează comisioanele de replată, că în general nu numai dobânzile devin mai previzibile, dar şi comisioanele şi că banca nu mai poate modifica clauze contractuale unilateral, că putem să fim informaţi mai bine, că banca de la care plecăm nu o să uite să ne mai închidă conturile pentru ca apoi să ne ceară comisioane pe trei ani în urmă şi tot aşa.

Şi totuşi când o citeşti cu atenţie îţi dai seama că dintr-odată s-a adăugat multă birocraţie în sistem şi deci vor creşte costurile transmise la clienţi, că un comision eliminat nominal nu înseamnă că acel cost nu se mută în alt comision, că uneori băncile chiar au nevoie obiectiv să schimbe ceva la contract şi noi nu le răspundem, că multe din prevederi sunt neclare, că România a implementat directiva în ultima clipă şi cu unele inovaţii şi că băncile au doar 90 de zile să se adapteze la un mod substanţial diferit de a îşi desfăşura activitatea cu clienţi. Şi atunci te întrebi dacă e bine.

Pentru că, din nou, băncile sunt puse în faţa unei realităţi legislative pentru care multe nu au avut timp să se pregătească şi pentru că o cultură organizaţională nu se schimbă în momentul în care ai dat o lege.

Şi atunci, prima reacţie este, pentru multe dintre ele, de a căuta o soluţie să schimbe, dar să nu modifice nimic esenţial. Şi tendinţa pentru mulţi dintre clienţi este să presupună că băncile vor să-i trate