Viata si moartea s-au imbratisat ca doi indragostiti pe un peron, in destinul Lucretiei. Era chiar dupa razboi. Ii ducea clopul, dupa obicei, in drum spre cimitir, celui care o iubise ca nimeni altul, cand a aparut langa ea cel pe care avea sa-l iubeasca o viata. Omul alaturi de care avea sa fuga, infruntand prejudecatile vremii, ca sa inteleaga ca a fugi inseamna a iubi

Fugari pe granita dorului

Prima oara a fugit pe la 9-10 ani. Era - parca s-a intamplat ieri - o dimineata de vara, cu un soare rasarind fara griji peste padurea Gilaului. A fugit tocmai intr-acolo de unde rasarea soarele. Dupa padure, in Ardealul romanesc. Ii era dor de sora ei cea mare si de pruncul ei, Gavrilutu, "goanga de copchil" cu care aceasta trecuse, in brate, peste granita ce despartise in timpul razboiului satul lor natal de Romania neocupata. Se inhaitase cu inca cinci-sase copii de-o seama cu ea. Unul dintre ei stia bine drumul, mergea mereu inainte, cu sufertasul cu zama calda, pregatit de mama lui, pentru tatal ramas, si el, "dincolo".

Locul era "tumna" peste padure, dar patrulelor unguresti li se dusese vestea ca sunt spurcate, si putini se incumetau sa treaca la "romani", daca nu aveau pasaport. "Noi, fara minte am fost. Ca sa vedem copilasu' lu' soru'-me", spune Lucretia Iacob, definind cu un zambet amestecul acela de drag cu inconstienta. Isi duce mana la batic, batraneste, ascunzandu-si in causul palmelor ochii pastelati in lacrimi si manunchiurile de riduri presate intre pleoape, vreme de 85 de ani, ca niste flori intre filele unei carti sfinte. S-au pornit dezbracati si desculti. "Am mars asa, pe marjinea padurii, sa auzim cainii sau patrola". Prin padure, crengile le trosneau sub talpi ca lemnele in soba, iarna. Au tras unii de altii si, cum-necum, au ajuns in zona romaneasca. "Amu', ni, va duceti inapoi, da' amu', ni!", le-a zis cand i-a vazut tatal