Iubirea materna e sacra. Cel mai inaltator sentiment. Dar ce-i de facut atunci cand el, pur si simplu, lipseste? Cand o mama isi respinge ani de zile copilul? Istoria unei relatii dureroase
Cand Mihai a venit pe lume, acum sapte ani, casnicia mea era, practic, deja esuata. A fost un copil nedorit. Conceput fara intentia si bucuria de a-l avea. Purtat vreme de noua luni in stres si nesiguranta. Daca fratele lui mai mare, Bogdan, este un copil nascut din iubire, Mihai intruchipeaza pentru mine sfarsitul iubirii. Un razboi al sentimentelor, o lupta indarjita intre manie si afectiune, dezamagire si speranta.
O petrecere trista
Sotul meu si cu mine ne-am cunoscut la cantina intreprinderii in care lucram amandoi. Intr-o zi, s-a asezat, pur si simplu, la masa unde mancam. Ne-am indragostit fulgerator. Trei saptamani mai tarziu eram insarcinata, in mai ne-am casatorit, in ianuarie urmator eram deja trei. Se nascuse Bogdan, primul nostru baiat, care ii purta numele. Ne duceam viata potrivit devizei "saraci, dar fericiti". Eu eram proiectanta, el inginer. Caminul nostru era vechea lui locuinta la bloc, o garsoniera amenajata mai degraba spartan, pe douazeci si cinci de metri patrati. Tot ce tinea de existenta noastra se desfasura intr-o singura incapere. In afara de baie, nu mai existau alte camere, alti pereti. Castigam amandoi cat sa ne ajunga sa traim. Cea mai mare parte a timpului ne apartinea noua si fiului nostru. Privind in urma, imi dau seama ca aceea a fost cea mai fericita perioada din viata mea.
Schimbarile de dupa 89 au avut, din pacate, un impact negativ asupra relatiei noastre. In timp ce mie imi crescusera aripi si tindeam spre mai bine, sotul meu lancezea. Parea multumit cu ce-aveam, cu odaia aceea de bloc care devenise neincapatoare. Cand am implinit 27 de ani, am hotarat sa-mi serbez aniversarea, mai ales ca in anul ace
