O scenă dintr-un film văzut ieri m-a făcut să realizez că, atunci când am fost într-un cuplu, nu am avut niciodată o piesă anume cu respectivul partener. Ştiţi voi, aia pe care oamenii s-au văzut, sărutat, făcut amor prima oară etc. Eu am sărit etapa asta. Nu s-a nimerit să fie. Sau poate nu sunt suficient de romantică (hmm… nu cred că există termen de comparaţie pentru “romantic”. Ori eşti, ori nu eşti. Nu sunt. Sau sunt? Habar nu am).
În fine. După cum ziceam, nu am avut “acea” piesă, dar mi-am adus aminte că am vreo două melodii pe care, atunci când am suferit mai abitir din dragoste, le-am ascultat iar şi iar, până la saturaţie. Evident, cu tot ritualul de rigoare – plâns de tremura cămaşa pe mine, mâncat mai nimic zile în şir sau doar ciocolată şi aşa mai departe.
Acum când mă gândesc la ele îmi dau seama că sunt nişte siropuri de mare clasă, care acum nu îmi zic mai nimic, dar nah, în condiţii anormale de inimă şi viaţă nu realizezi asta. Am constat însă o chestie de-a lungul experienţelor mele sentimentale. În afara faptului că, indiferent ce ai face, durerea îţi trece în jumătate din timpul în care ai fost cu personajul respectiv (spre exemplu, aţi fost un an împreună, te vindeci de dragoste în şase luni), pot spune cu mâna pe inimă că nu mai suferi din dragoste atunci când nu te mai identifici cu versurile pieselor pe care le asculţi. Adânc, nu?
Revenind la piesele mele plângăcioase – prima pe care am plâns de nu mă mai puteam opri e Andante, andante de la ABBA. Era prin ‘92 (dacă bine calculez), era Revelion, eram părăsită de numai câteva zile şi, în plus, domnişorul era prezent la chef cu noua lui iubită. Evident, eu stăteam în altă cameră şi plângeam de numa’, în timp ce prietenii noştri comuni încercau să mă calmeze între două dansuri. Faine vremuri!
Viaţa e ciudată, însă. Câţiva ani mai târziu, tânărul a fost înşelat de fată cu
