In centrul vechi al Capitalei, artele sunt la ele acasa
Asa inegal si cu stralucirea inca ciobita, centrul vechi este oglinda in care Bucurestiul se priveste atunci cand vrea sa afle care e cel mai frumos oras din tara. De cativa ani, zona Lipscanilor, cu strazile sale intortocheate, strabatute candva de domnite si de negustori, a intrat intr-un lent dar benefic proces de renastere cu ambitii occidentale. Pe langa puzderia de cafenele sic, rasarite peste noapte pe stradutele inguste dintre Curtea domneasca si Banca Nationala, una dintre perlele locului este Hanul cu Tei. Acum aproape 200 de ani, doi negustori bogati, Anastasie Polizu si Stefan Popovici, l-au cladit asa cum il vedem si azi: cu arhitectura lui insolita, balcanica, parca acum coborat dintr-un film cu haiduci. Ferecat intre doua porti ghintuite (una inspre strada Lipscani si alta inspre Blanari), Hanul cu Tei este si azi un loc misterios al Bucurestiului, iar asta ii sporeste farmecul, chiar daca teii ce i-au dat numele au disparut. Si totusi, putini stiu ca hanul inconjurat de strazi prafuite si sapaturi isi primeste in fiece zi iubitorii de frumos, in galeriile lui si in micile pravalii de antichitati.
Un loc magic
La Hanul cu Tei, galeriile se insira in mici si cochete pravalioare, scaparand toate de frumos si de nostalgie.
Patroana Galeriei de antichitati, Ligia Radulescu Intru, la intamplare, intr-una din ele, atras de explozia culorilor care razbat prin ferestre. "Galeria 16", cum se numeste, este printre cele trei care au mai ramas din cele 10 galerii de arta romaneasca, de pana mai ieri. De pe peretii pravalioarei, mica precum o bijuterie, ma intampina, amestecate savant, cand tablouri de pictori romani cunoscuti, cand arta decorativa pe lemn si pe sticla, cand icoane, "cam ce ar fi nevoie intr-un camin si pentru toate gusturile si buzunarele, numai s
