Lucian Negoiţă, 38 de ani, îi consiliază gratuit la clinica sa pe tinerii care, în urma unui accident, nu mai pot merge. Acum 20 de ani i se întâmpla şi lui acelaşi lucru. Lucian Negoiţă a descoperit pasiunea pentru psihologie în momentele critice de după accident, când încerca să-şi analizeze emoţiile ca să meargă mai departe.

12 august 1991. Cu toţii avem o dată întipărită pe scoarţa cerebrală, conştient sau nu, o zi în care viaţa noastră se aşază pe un alt făgaş şi totul devine diferit de atunci încolo. Pentru Lucian Negoiţă, 12 august este o astfel de zi, ziua în care nu a mai putut să meargă. Rezonanţa ei a încetat însă de mult să mai fie una dramatică.

Acum reprezintă doar pragul către o nouă dimensiune, aceea în care Lucian se regăseşte la 37 de ani un psihoterapeut respectat şi un soţ împlinit. Ca să ajungă aici l-au format însă toate acele momente de furie, revoltă, deznădăjduire, marasm, cărora le-a supravieţuit şi prin care trec toţi oamenii confruntaţi cu această dramă.

„Am sărit în cap şi s-a rupt filmul"

Avea 18 ani când s-a întâmplat. Încă o zi de vacanţă la gârlă, cu băieţii, în satul de lângă Bucureşti al bunicilor, Dragomireşti. "Am sărit în cap, ca de atâtea ori până atunci. Dar am nimerit un bolovan. Mi s-a tăiat filmul."

S-a trezit în spital, cu o veste care a căzut ca un trăsnet. Leziunea se produsese în regiunea cervicală, astfel că nu doar picioarele i-au fost afectate, dar şi mâinile. Din acel moment a început lupta cu viaţa. A fost nevoit să abandoneze cursurile de la Institutul Agronomic unde se înscrisese. Nu se putea deplasa până la facultate decât în cărucior cu rotile şi nici nu putea să dea ochii cu colegii lui.

Atunci a apărut în viaţa lui, odată cu perioada de recuperare, medicul Anca Mihăiescu, kinetoterapeut la Spitalul Bagdasar Arseni. I-a stat alături în perioada cea mai neagr