Aveam 12 ani in '89, traiam copilaria mea naiva jucand fotbal pe ulita satului. Era un decembrie insorit si bateam mingea imbracati in tricou. Zi de toamna tarzie, in care am parasit terenul de joaca, auzind ca e revolutie.
"Jos tiranul", "Ole, ole Ceausescu nu mai e", au fost cuvintele care, pe mine, m-au impresionat cel mai profund. Nu stiam ca au murit oameni la Timisoara, dar am iesit si am inceput sa le spun vecinilor ce grozavii am auzit la tv.
Nu credeam ca, la 20 de ani de la acele momente, voi fi la fel de impresionat de cuvinte. Scandarile de stadion in fierbere, la adresa lui Basescu, mi-au dat senzatia ca institutia prezidentiala nu-si mai are rostul, ajungand la extrema bunului simt si a demnitatii. Antipatia fata de un om s-a transformat intr-un aflux de cuvinte nedemne, fata de o institutie fundamentala a statului.
Turul pe care Traian Basescu l-a facut cu foi si cifre in mana pe la toate institutiile media afiliate nu l-a scapat de tirul jignirilor sindicale. Ba, chiar, si-a pus furia oamenilor in cap, marsand pe arma sa de razboinic de plastelina. Un razboinic al vorbelor jignitoare, al insultelor fara noima. Am ales un presedinte, jucator in arena publica, nu un jucator la ruleta in miros de fum si gin.
Atat de mult l-a blamat pe Iliescu, incat i-a copiat naravurile si discursul din topor. Pustanu' nesimtit Antonescu a simtit aciditatea jignitoare a vorbelor iliesciene, iar Victor Ponta s-a ales cu eticheta de " maimutica obraznica, ce, candva, s-a facut pres".
Cuvantul "opozitie" nu trebuie explicat prea mult, ca sa-i intelegem sensul. Daca Puterea nu ar avea oponenti in Parlament, atunci pluripartitismul este un concept mult prea pretentios pentru Basescu.
Daca Opozitia parlamentara nu incearca sa profite de pe urma antipatiei generale asupra portocaliilor, atunci cine sa trag
