Abia împlinisem vârsta de 5 ani când am auzit pentru prima oară cele două cuvinte care aveau să mă înfricoşeze de multe ori, bomba atomică. Le-am mai auzit, rostite în şoaptă, în timpul blocadei Berlinului, în '48 şi '49, iar mai apoi în timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962, spre sfârşitul anilor de studii petrecuţi la Cluj. Din fericire, teribila ameninţare a armamentului nuclear nu s-a adeverit niciodată, cel puţin până acum. Exploziile, cu excepţia tragică a celor de la Hiroshima şi Nagasaki, au fost doar experimentale şi de prin 1963 cele mai multe au avut loc în subteran.
Dar în domeniul ficţiunii, aceste arme există de mult. Ele şi-au făcut apariţia în 1914, într-un roman al lui H.G. Wells, "Lumea eliberată". Robert Heinlein prezintă în 1940 riscurile precipitaţiilor radioactive, în "Soluţie nereuşită", iar Cleve Cartmill devine celebru nu ca autor de SF, ci ca suspect cercetat de FBI pentru povestirea "La termen", considerată pentru o vreme drept o încercare de a deconspira marele secret al proiectului Manhattan. Au urmat romane pe tema unui holocaust nuclear, printre care "Pe plajă" (1957, filmul în 1959) şi comedia amară "Dr. Strangelove, sau cum am învăţat să nu-mi mai fac griji şi să iubesc bomba".
Nu mai puţin de şase dintre filmele cu James Bond, bazate mai mult sau mai puţin pe textele lui Ian Fleming, se referă la bombe atomice, din fericire, neexplodate. Mai aproape de ziua de azi, Tom Clancy, stăpânul unei fabrici de romane de tipul techno-thriller, vorbeşte de explozii nucleare în Denver şi Baltimore, iar Indiana Jones supravieţuieşte unei astfel de explozii ascunzându-se într-un frigider, în "Regatul craniilor de cristal". Merită pomenit şi Dale Brown, mare amator de descrieri ale efectelor armamentului nuclear.
Să nu-l uităm pe Richard Farina, erou al contraculturii anilor '60 din secol
