Student fiind, am făcut parte din generaţia care, la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, a inaugurat sistemul de studii universitare de 4 ani. Ne-am trezit, aşadar, două serii de absolvenţi, noi, cei cu 4 ani, şi colegii noştri mai mari, care finalizau un ciclu de studii de 5 ani. Era anul 1996. Nu ştiu care au fost atunci raţiunile pentru care s-a produs această schimbare de viziune, însă ştiu că a părut pentru mulţi dintre noi destul de frustrantă. Privind înapoi, cred că perspectiva studenţilor din acea vreme era destul de idealistă, ca să nu spun de-a dreptul iluministă. Pentru mine, pe atunci, facultatea însemna doar oportunitatea de a studia, de a citi mult, de a descoperi şi, fireşte, de a petrece timp cu prietenii. Ca student, nici o clipă nu m-am întrebat ce va urma după, unde voi lucra, ce îmi va oferi piaţa muncii. Un fel de idealism boem, care ne permitea să nu ne pese de faptul că nu avem bani de ţigări, că avem o singură pereche de blugi, şi aceia cam jerpeliţi. Aşadar, o frustrare exista, dar ea ţinea de faptul că eram lipsiţi de onoarea de a fi făcut 5 ani de studii, căci altfel, din punctul de vedere al disciplinelor studiate, noi, cei cu 4 ani, nu am avut de pierdut: pur şi simplu, din cîte îmi aduc eu aminte, am avut programa de studii mai aglomerată decît colegii noştri mai mari. Cînd s-a terminat vara de după examenul de licenţă, m-am gîndit că ar trebui să caut un loc de muncă. M-am orientat într-o doară spre inspectoratul şcolar şi, chiar dacă ratasem concursul pentru posturi (fusesem la mare, trei săptămîni, cu cortul!), am primit un post de profesor la ţară. În anul următor ştiam deja ce am de făcut, am dat concurs şi am obţinut un post de profesor titular la Cluj-Napoca în 1997.

Starea educaţiei azi

Cum stau, aşadar, lucrurile în învăţămînt? Mai întîi aş remarca faptul că nu prea avem încă perspectivă. Sîntem la început, a