Tot mai izolat, lăsat, preşedintele nu înţelege ce i se întâmplă.

La început s-a supărat pe partenerii de coaliţie - Tăriceanu l-a trădat, Voiculescu era „soluţia imorală" impusă nu se ştie de cine. S-a supărat pe ziarişti, cică nu se mai uită decât la Animal Planet şi la Discovery. S-a supărat pe magistraţi, pe sindicate, pe graşii suiţi în cârca celor slabi, nu se ştie prin decizia cui. S-a supărat pe propriul partid. S-a supărat pe poporenii luaţi de ape, care-şi manifestau deschis nemulţumirea, în loc să pună umărul la o nouă baie de mulţime, nu de nămol.

Problema preşedintelui este că, în timp ce instituţiile statului se bucură de tot mai puţină încredere în rândul cetăţenilor, orgoliul dumisale se tot umflă. Problema lui este că, în timp ce propria-i listă neagră se tot lungeşte, grupul celor de încredere scade necontenit. La început era propriul partid, în strânsă alianţă cu administraţia şi cu o mare parte a electoratului. Azi, nu mai e decât familia, un grup restrâns de fideli, plus SPP şi serviciile secrete. „Poporul", acest cuvânt cu care îi plăcea să-şi umple gura, nici că se mai vede.

De ceva vreme, preşedintele încetează să mai mişte nu doar societatea, ci chiar propriul partid şi propria administraţie. Săptămâna trecută a rostit un discurs în Parlament. Cine l-a băgat în seamă? Partidului şi administraţiei nici că le-a păsat. Până acum, se vorbea despre ruptura dintre alegători şi aleşi. Dar democraţia românească a mai coborât o treaptă, ajungând la ruptura dintre cercul zero al preşedintelui şi propriul partid, propria administraţie.

Preşedintele s-a supărat acum pe poliţişti şi pe jandarmi. Printr-un act de voinţă suverană, demn de un dictator african, a trecut peste legi şi cutume şi i-a alungat pe funcţionarii statului de la misiunile lor. Ca şi cum poliţiştii şi jandarmii ar fi nişte chelneri la dispoziţia domniei sale