Implementarea sistemului Bologna în România îmi aminteşte, într-o anumită măsură, de jocul cu păpuşile Matrioşka, în care e imposibil să determini de la început intervalul real de timp de care ai nevoie pentru a ajunge la final. Bănuieşti că în interiorul primei piese mai există cîteva replici mai mult sau mai puţin similare, dar nu poţi niciodată ghici numărul exact de componente şi, implicit, nu poţi să ştii dacă piesa pe care o ai în mînă mai ascunde sau nu ceva. Cam aşa cred că s-a întîmplat şi în cazul implementării sistemului Bologna, nu numai la nivel naţional, dar în întregul spaţiu european care a aderat la această formulă. Imaginea iniţială a proiectului a fost cît se poate de tentantă: ideea unui sistem universitar coerent la nivel european nu putea decît să atragă atenţia şi interesul ţărilor membre, cu atît mai mult cu cît promitea, pentru prima dată în mod explicit, o recunoaştere internaţională a studiilor universitare, un nivel garantat de calificare, un cadru unitar pentru derularea mobilităţilor de studiu, şi, nu în ultimul rînd, o structură universitară comună întregului spaţiu european. Însă, între acest prim stadiu şi implementarea propriu-zisă existau, de fapt, o mulţime de replici secundare, ce au trecut aproape neobservate iniţial. În ceea ce priveşte România, ele au vizat, cred, în principal inadvertenţele care existau deja în interiorul sistemului universitar naţional. Visam, cu alte cuvinte, la adoptarea unei structuri europene, dar neglijam cu nonşalanţă inegalităţile din interiorul propriului sistem. Existau, la acel moment – şi mai există şi acum, din punctul meu de vedere –, diferenţe majore de viziune la nivelul centrelor universitare româneşti; ca să nu mai vorbim de lipsa de continuitate şi de confuzia generală care domină întregul sistem de învăţămînt românesc – fie el universitar sau preuniversitar.

În consecinţă, introd