Există la unii părinţi obiceiul de a oferi copiilor nu numai strictul necesar, ci de a le împlini toate dorinţele, chiar şi atunci când este vorba de manifestarea unor capricii privind o îmbrăcăminte mai deosebită, lucruri pe care nu le pot avea toţi copiii.
Le creează în felul acesta mentalitatea că totul li se cuvine, iar în relaţiile cu ceilalţi copii atitudinea de „superioritate" care poate evolua până la îngâmfare. Sunt apoi părinţi care încurajează agresivitatea copiilor („dă şi tu în ei"), precum şi unele atitudini negative (minciuna, incorectitudinea, necinstea), considerând că în felul acesta îl învaţă pe copil „să se descurce mai bine în viaţă". De fapt, prin asemenea recomandări, părinţii înşişi îi învaţă cum să încalce normele de convieţuire socială civilizată, le cultivă antidotul bunului simţ şi al bunei cuviinţe.
Toate aceste constatări sunt valabile în sport dacă înlocuim cuvântul părinte cu cuvântul antrenor, ambele având ca numitor comun noţiunea de educator. Educatorul ideal este amicul căruia copilul nu se teme să i se confeseze, cel care nu-i va reproşa un insucces fără a fi încercat în prealabil să analizeze cauzele, cel care va şti să pună în lumină o reuşită.
Stimaţi educatori (profesori, antrenori) din lumea sportului, comunicând în permanenţă cu elevii dvs. pentru a le cunoaşte problemele şi preocupările şi a-i ajută să se autocontroleze, îi veţi putea învăţa totul, acel tot care înseamnă omenie şi care probează în orice faptă bunul simţ şi buna cuviinţă. Totul cu măsură.
Îi puteţi învăţa cum şi când să ceară scuze, cum să se certe sub forma unei discuţii contradictorii, cu argumente, cu tonul potrivit, cu răbdarea necesară pentru a-şi asculta interlocutorul.
Se impune însă din partea dvs. mult tact, multă răbdare şi mai ales înţelepciune. Atitudinea de părinte înseamnă să nu minţi copiii, să-i ajuţi perman
