În plin balamuc naţional, cu un scenariu poliţisto-cotrocenist, ni se întâmplă un lucru minunat: sosirea la Bucureşti a Hertei Müller. Este primul „desant“ al scriitoarei în ţara natală, după câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2009.

E cetăţean german, dar noi îi spunem, cu respect, Herta de România. În inimile noastre, ea a dobândit deja un titlu nobiliar cu rezonanţe regale.

Sigur că e mai mult nemţoaică decât româncă. Străbunii ei au fost germani, ea a emigrat în Germania, trăieşte în Germania, are cetăţenie germană, scrie în limba germană. Munceşte şi gândeşte nemţeşte, adică serios, altfel n-ar fi câştigat niciodată Premiul Nobel.

Dar e şi un pic româncă. S-a născut în România, a studiat în România, şi-a publicat primele cărţi în România, are prieteni în România.

Ba chiar şi numele i-a fost influenţat de spaţiul românesc: o cheamă Herta, nu Hertha. Pesemne că un funcţionar bezmetic, atunci când i-a întocmit certificatul de naştere, a scris cum a auzit... Dispariţia literei „h" ar putea fi contribuţia românească la numele - şi renumele - Hertei Müller.

Din motive obiective şi subiective, o considerăm Herta noastră. Poate şi pentru că, până la ea, n-am avut un scriitor recompensat cu Premiul Nobel. Ne-am amăgit doar că suntem în cărţi, fără să izbândim vreodată. Nu talentul ne-a lipsit, ci neamţul din noi. Caragiale, de exemplu, a părăsit prea târziu acest spaţiu al ratării, stabilindu-se la Berlin spre bătrâneţe, obosit şi decepţionat.

Herta Müller are toate motivele să se considere nemţoaică. România i-a făcut mai mult rău, iar Germania a salvat-o. (Sigur, în viaţă te salvezi singur, cu condiţia să nu te sufoce aerul irespirabil din jur.) Dar se întâmplă ca la copiii înfiaţi: oricât de buni ar fi părinţii adoptivi, nu vei înceta să-i porţi în suflet pe tatăl violent şi pe mama beţivă. Pentru Herta Mül