Lipsa cronică de încredere între conducătorii marilor confederaţii sindicale, dar şi între lideri şi mase, la care se adaugă interesele politice sau personale ale aceloraşi lideri au decredibilizat mişcarea sindicală. În primăvară, când Executivul a anunţat măsurile de austeritate, toată lumea, de la lideri şi până la analişti politici, s-a grăbit să prezică „reînvierea" şi revenirea în forţă a sindicatelor pe scena socială.

În mod surprinzător, în pofida severităţii măsurilor luate, mişcările de protest sunt mai degrabă anemice. Rubrica „Dosar" din această săptămână îşi propune să explice declinul mişcării sindicale.

Întreaga istorie postcomunistă a mişcării sindicale îndreptăţea un astfel de pariu, mai ales în contextul unei crize economice care loveşte populaţia mai rău chiar şi decât tranziţia. Niciodată până anul acesta nu s-au redus salariile bugetarilor şi nu s-au executat 75.000 de disponibilizări dintr-o lovitură. Recordul ultimelor decenii l-a constituit restructurarea din sistemul energetic, din 1997. Revoltele au fost anihilate atunci prin acordarea a circa 15 salarii compensatorii, care i-au făcut pe oameni să se înghesuie la înscrierea pe listele concediaţilor voluntari.

Revenirea în pas de pinguin a sindicatelor

Luând în considerare tradiţia sindicală şi pachetul de măsuri gândit de guvernanţi, Economist Intelligence Unit aşeza România, în primăvara acestui an, pe locul 65 mondial în topul ţărilor cu risc ridicat de mişcări sociale. Dintre statele recent intrate în Uniunea Europeană, doar Estonia şi Lituania prezintă un risc mai mare.

Declaraţiile belicoase ale liderilor de confederaţii prefigurau şi ele apariţia unor tulburări de proporţii, mitinguri uriaşe, greve în lanţ, blocarea administraţiei.

Prima acţiune, organizată împreună de cele cinci centrale sindicale, a aruncat în derizoriu manifes