Mereu mi-a plăcut să am o atitudine pozitivă pentru că în permanenţă am considerat că o atitudine pozitivă generează aceeaşi stare în rândul celor cu care interacţionez. Acest comportament îşi are pe de o parte originea în educaţia primită de acasă (trebuie să le mulţumesc alor mei că şi-au bătut capul cu mine- ştiu ştiu sună a thanks mom, dad, ca la Oscaruri, dar eu asta am simţit să scriu) la care se adaugă faptul că urăsc stările conflictuale şi nu găsesc nimic constructiv în acestea. Nu îmi plac oamenii care se ceartă sau se contrazic doar de dragul de a se certa, fără a ajunge la un rezultat concret. Detest persoanele care spun „nu” la orice după modelul Gică Contra.

Îmi plac oamenii cu atitudine şi puncte de vedere bine argumentate, chiar dacă nu sunt pe gustul meu. Chiar sunt capabilă să le accept raţionamentele atâta timp cât au o oarecare logică. Nu îmi plac persoanele total neinformate sau mai rău, care cred orice se spune la televizor, ca şi cum televiziunea este „the Bible of modern times”. Principiul „crede şi nu cerceta” este cel care ne face cel mai uşor manipulabili (de oricine vreţi voi).

NU îmi plac persoanele intolerante…acesta este unul dintre subiectele cele mai sensibile…Am ajuns în stadiul în care urăsc pur şi simplu oamenii intoleranţi. Iar intoleranţa asta este într-o continuă creştere pe plaiurile mioritice. Cred că în afară de francezi pe care îi consider cea mai intolerantă naţie cu care am intrat în contact doar românii stau foarte bine la acest capitol şi din păcate nu este ceva cu care ne putem lăuda. Ne place la nebunie să ne uităm urât dacă cineva are curajul să fie altfel decât turma, să judecăm aspru şi să ni se pară că avem tot dreptul să o facem.

Nu suport criticile neconstructive. Am greşit? OK! Sunt capabilă să îmi asum dar argumentează că poate pur şi simplu nu am ştiut. Ţi se pare că nu fac ceva aşa cum ar