Deunăzi, într-un conclav academic, având o expresie care trăda o vizibilă stare depresivă, un distins universitar întreba: „Ce s-ar întâmpla cu ţara aceasta dacă nu ar fi în Uniunea Europeană?"

Iar răspunsurile care au urmat dovedeau neîncrederea nu numai faţă de liderii României, dar şi faţă de noi înşine; arătau o derută socială fără seamăn, în ultimele două decenii; duceau cu gândul la mai vechiul obicei de a căuta în afară rezolvarea treburilor interne.

Uniunea Europeană a însemnat pentru români un miraj; a fost speranţa de a ajunge în „Vest" şi de a accede la prosperitate. A avut o forţă de atracţie cum, după 1989, nu s-a întâmplat în altă ţară central-sud-est europeană. România a devenit stat membru al Uniunii Europene în 2007, în anul când a izbucnit criza financiară internaţională. Această criză a arătat că Uniunea Europeană, deşi reprezenta o poveste de succes, în ultima jumătate de veac, avea mai multe slăbiciuni structurale pe care trebuia să le rezolve rapid. În fapt, constatam că Uniunea Europeană se afla ea însăşi într-o criză proprie, având nevoie de transformări substanţiale, nu doar de formă. Cu toate acestea, vedem că pentru mulţi români Uniunea Europeană continuă să fie speranţa şi uneori chiar soluţia ieşirii din criză. De aceea, întrebarea colegului amintit generează şi alte întrebări, precum:

„Realizează liderii europeni faptul că au o răspundere nu numai pentru cetăţenii propriilor ţări, ci şi pentru ceilalţi cetăţeni europeni?"; „Vor fi capabili conducătorii din Bruxelles şi din cele 27 de state membre să gestioneze ieşirea din criză, pentru toţi cetăţenii europeni, câtă vreme nu au putut poziţiona credibil Uniunea Europeană, în contextul deosebit de favorizant din ultimele două decenii?"; „Conştientizează liderii politici din România că, prin părăsirea masivă a ţării, câteva milioane de cetăţeni români protestează contr