Motto: “O, intre stele e atat timp – degeaba!”
…obosesc la rastimpuri. La rastimpuri, simt ca nu mai pot, ca mi s-a facut lehamite. La rastimpuri, rezonez foarte bine cu “si-asa-mi vine cate-o data, sa dau cu cutitu-n piatra“. Nu dau, desi am si cutit si piatra. Ma abtin. M-am facut baiat mare. Stiu sa astept.
La rastimpuri, obosesc. Oamenii in care am crezut imi inseala asteptarile, eu imi insel asteptarile, principiile la care tin imi par o gluma proasta. Ispita cedarii imi da tarcoale, morcovul se dovedeste mai periculos decat batul, fiecare celula din mine urla “let it go!”. Lasa-te dus. E simplu sa spui “lasa-te dus“. E simplu si sa te lasi dus. Greu e sa traiesti cu tine insuti dupa aceea.
Bon. Pana aici e simplu. E la bal sau la spital. Lucrurile incep, insa, sa se complice in momentul in care nu mai stii unde e balul si unde spitalul. In clipa in care nu le mai poti deosebi pe una de cealalta. Clipa in care balul seamana a spital, iar spitalul imprumuta trasaturile unui salon de bal. Clipa in care nu mai stii – si stii ca nu mai stii – ce X produce ce Y. Clipa in care nu mai esti stapan pe actele tale pentru simplul motiv ca nu mai esti stapan pe consecinte.
Bon. Stapan pe consecinte n-ai fost niciodata, doar te-ai amagit cu asta; si-o vreme, ti-a mers. Dar macar aveai o vaga directie. Acum nu mai esti sigur nici de aia – ce faci? Cum sa faci X daca nu stii daca rezultatul va fi Y sau Z? Ce sa scrii? Cum sa scrii? Despre ce sa scrii – presupunand ca la asta te pricepi, nu la fotbal, nu la reparat masini sau oameni?
Paralizezi. La rastimpuri.
Apoi iti amintesti ca ai fost tanar si la trup mai mult sau mai putin curat si-ai facut copii fara sa-ti pui atatea intrebari. Daca ti le puneai, nu-i mai faceai. La ce bun copiii in ziua de azi? Nu ara, nu sapa (nici n-au ce:), ba foarte putini se mai lasa convinsi sa spele vasele sau
