Dacă iminenta demisie a lui Blaga va deveni realitate, vom fi părtaşi la un eveniment pe cât de rar în societatea românească, pe atât de admirabil. Demisia de onoare, această instituţie practic inexistentă în România, e pe cale să apară. Dacă fiecare ministru ar şti că presiunea morală a societăţii îi va cere demisia şi ar exista o cutumă în acest sens, poate că multe lucruri din ţara asta ar merge mai bine. Dacă nu ai fost în stare să gestionezi aşa cum trebuie o criză, dacă ai fost depăşit de evenimente sau dacă subordonaţii nu mai dau două parale pe cuvintele tale, a venit vremea să demisionezi. Asta ar fi trebuit să se întâmple şi la ministerul sănătăţii, după tragedia de la maternitatea Giuleşti, de exemplu, în schimb am avut parte doar de scuze penibile pentru care scaunul ministerial trebuia să rămână ocupat.

Chiar dacă demisia vine la presiunile premierului şi ale preşedintelui, în sfârşit apare la vârf, în executiv, recunoaşterea faptului că ministrul este responsabil pentru ceea ce se întâmplă în instituţia pe care o conduce, că nu avem plecări din funcţii doar pentru “comunicare proastă” sau “imagine proastă”, aşa cum s-a întâmplat la remaniere, cu ceilalţi doi membri ai “tripletei BVB”. E păcat, însă, că tocmai Vasile Blaga, un ministru care şi-a făcut treaba mai bine decât mulţi dintre colegii săi, este cel pus în situaţia de a renunţa la mandat. Şi e păcat că victima a trebuit să fie de data aceasta şeful statului, pentru a se ajunge aici. Dacă cei jigniţi sau atacaţi erau oamenii de rând, nu am fi avut demisie.

Vasile Blaga câştigă însă, o credibilitate politică pe care va putea să o fructifice în viitor, într-un proces electoral.

Cât despre protestul poliţiştilor, cauzele depăşirii limitelor legale şi ale bunului simţ de către protestatari ar trebui căutate, poate, în modul în care s-a demilitarizat poliţia. În urmă cu câţiva ani