Ca să înţelegem ce stat vrem, trebuie să înţelegem toată tensiunea puterilor şi natura lor din spaţiul estic, şi în special din cel românesc. Avem un stat care a făcut totuşi ceva paşi spre transparenţă. Şi o să vă enerveze ce vă zic acum: dar statul este singurul care a încercat să se rupă de opacitatea tradiţională.

Nu mult, e adevărat. Împins de UE, e adevărat. Dar puterea cetăţenească şi puterea privată nu au făcut până acum nici cea mai mică încercare de reformă. Cetăţeanul român e un mister de la un cap la altul - mă refer la acela conştient de sine şi cu posibilităţi de acţiune. Societatea civilă şi-a pierdut din forţă exponenţial din ’90 încoace, în urma unor greşeli interne, nu generate de puterea politică neapărat. Apoi, puterea „privaţilor” e complet opacă: afacerea, patronul, relaţia cu muncitorii sunt subiecte care se tratează în clişee, dar care sunt de fapt tabu. Avem o zonă privată divinizată pentru eroismul ei capitalist, dar pe care prea puţini o înţeleg şi pe care prea puţini o critică în sensul adevărat al cuvântului. Şi avem o putere cetăţenească (nu aia care se manifestă prin vot), paralizată, închisă în casă, blazată, roasă de neîncredere. Cel mai comod discurs pentru presă, dar şi pentru intelectuali, ong-işti etc., este constituit din critici la adresa „politicienilor, adică stat”. Însăşi echivalenţa asta este produsă pe de o parte de superficialitate retorică, de cealaltă parte de realităţi din teren: politizarea instituţiilor până la insuportabil.

Cum văd statul în aceste condiţii? Pe de o parte ca pe o victimă a ignoranţei, blazării noastre, ca pe un rezultat firesc al unor religii tâmpe precum „piaţa reglează tot, ea e Dumnezeu”, „capitalism cu orice preţ”, „stat minimal” sau „de ce să plătesc taxe dacă nu mi se dau servicii” şi tot aşa. De cealaltă parte, statul român se comportă ca un stat minimal deşi e maximal, deşi îndoai