Este una din zilele în care pur şi simplu nu am chef să ajung acasă. Nu am decât poşeta pe umăr, un soare aspru de iarna-to-come în frunte şi nişte gânduri care flutură. Nimic greu, nimic apăsător. Mă simt liberă şi trebuie să mă cinstesc cumva, se întâmplă rar… Refuz aglomerarea de suflete de la cantină şi părăsesc incinta fără vreun regret. Caut lux. Într-o formă mai voalată, veţi întelege, dacă… been there, done that.
Traversez înspre Cişmigiu, aleg o bancă oarecare, cu cer de ciori, cu firmituri pentru porumbei şi coji de seminţe. Ascult oda bulevardului.
“E frig azi! Ce spuneai? Ai ajuns deja? Hai că venim! Uite o fată singură pe o banca… Ce faci, frumoaso? Fatăăă… Auzi, trebuie sa trecem pe la Mega Image sa luăm nişte cereale şi lapte… Mai vrei sa vâsleşti şi tu, că mi-au îngheţat mâinile? Ieşiti de sub fântână nebuuuunilor! Aaa, vrei poza şi aşa? Hai dă-te mai la stânga, nu observi că îţi cade umbra pe faţă? Idiotul naibii, de ce s-a băgat? Ce treabă avea el să dea telefon să îi zica lu’ şefu’?! Aşa… şi la examen m-au întrebat de voluntariate şi asociaţii la care am fost, activităţi dintr-astea extra-curiculare, mă rog.”
Totuşi, statistic, cei mai mulţi trecători (prin faţa băncii mele în mijlocul zilei) sunt oameni ai străzii, cu blugi vechi rupţi si tenişi găuriţi, cu pielea înnegrită, care îşi târâie picioarele şi au traiectorie sinusoidală pe alee. Bărbaţi, cupluri, ţigănei.
Cred că parcul e luxul lor. Oamenii cu bani îşi petrec timpul liber la terase, restaurante, mac, mall, magazine. Oamenii care nu au, lucrează în parc. Îngrijesc porumbei, verifică tomberoanele, aşteaptă clienţi pentru cântarul cu taxă, îşi umplu zilele. Eu îmi imaginez că unii au scris, dar au ajuns în derivă socială, că ascund idei de artişti, dar au băut prea mult, că au fost loviţi de circumstanţe într-o ţară în care nimeni nu le asigură ajutor.
Şi ce
