Motivele Băncii Naţionale de a ţine politica monetară la distanţă de presiunile pentru deprecierea forţată a leului în raport cu euro se conjugă cu refuzul de a turna gaz peste focul inflaţiei. Pentru că ar da frâu liber dezlănţuirii preţurilor dacă, cedând presiunilor din dezbateri publice, ar reduce agresiv dobânda de politică monetară.
Ca un prim răspuns la semnalele crizei, autoritatea monetară a intervenit la 5 februarie 2009 şi a scăzut dobânda de politică monetară de la 10,25% la 10%. De atunci a tot redus-o, treptat şi cu grijă, până la 6,25%. Nu mai mult însă. Deşi în dezbateri publice ideea unei intervenţii agresive era şi este susţinută cu exemple din lumea largă. Cele mai frecvent vehiculate: în America, Rezervele Federale (Fed) au scăzut dobânda până la 0,16%, iar Banca Centrală Europeană, la 1%. Numai că nici Fed-ul, nici BCE nu au de luptat cu inflaţii ridicate ca Banca Naţională a României.
Adevărul este că a reduce prea mult dobânda de politică monetară pentru că aşa au procedat alte bănci centrale ar însemna înteţirea focului inflaţionist. Ignorând faptul că România în Europa este ţara cu cea mai mare inflaţie. Şi atunci, cum ar putea Banca Naţională să dea curs acelor teorii conform cărora o inflaţie în creştere, la care să ajungem cu o dobândă de politică monetară de 1% sau 2 %, ar ajuta atât restrângerea deficitului bugetar, cât şi creşterea economică?!
Să privim tabloul european pe care l-a publicat recent Eurostat-ul. România, cu o inflaţie anuală de 7,6%, este singulară. Absolut singulară. Fiind urmată de Islanda, cu o inflaţie de 5,9%, de Grecia cu 5,6% şi de Ungaria cu 3,6%. Celelalte ţări au inflaţii mici, foarte mici: Germania, 1%; Franţa, 1,6%; Italia, 1,8%; Austria, 1,6%; Portugalia, 2%; Slovacia, 1,1%; Finlanda, 1,3%; Cehia, 1,5%; Lituania, 1,8%; Polonia, 1,9%; Suedia, 1,1%. Am înşirat atâtea