În public, românul, mai ales când a fost procopsit cu ceva funcţii de conducere, crede că ţine de demnitatea lui să se arate feroce. Pe timpuri, dacă avea o funcţie la partid, tăia şi spânzura, cum se spune. Azi, dacă e om politic, ameninţă cu ţepe, cu suspendări, cu măsuri de forţă împotriva inamicilor poporului. Dacă e în opoziţie, proclamă fără ezitare ticăloşia fără margini a guvernanţilor, anunţă că se aud deja trâmbiţele Apocalipsului. Susţinut de jurnalistul complice la televiziunile prietene, utilizează fără simţul proprietăţii limbii cuvinte enorme, precum genocid, catastrofă, dezastru naţional. Dacă s-ar opri la simple comentarii, încă n-ar fi foarte grav. Dar acest bun român, care este omul din opoziţie, are şi propuneri pe măsură.
Când este sindicalist, cere ultimativ nici mai mult, nici mai puţin decât totul: salariile bugetarilor să crească la loc, să se stopeze concedierile din sectorul public, să fie reangajaţi cei concediaţi până acum, să se păstreze toate avantajele trecute în actualul Cod al Muncii, să fie crescute pensiile. Altminteri, ameninţă că sindicatele vor bloca ţara, că dă în judecată guvernul, că se duce la Curtea Constituţională, la Strasbourg, la ONU şi aşa mai departe. Iar până atunci, proferează sudalme cumplite, confecţionează bannere scabroase şi face gesturi de mardeiaş.
Când este politician şi chiar om important în opoziţie, bunul român susţine fără ezitări orice radicalism. Hotărârea lui pare nestrămutată, atestând curajul mitologic al unui Hercule înaintea Hidrei puterii. Anunţă solemn, precum Victor Ponta, că va iniţia, din nou, procedura de suspendare a preşedintelui, deşi nu are încă majoritate parlamentară, pentru a nu mai aminti că invocă pretexte ridicole ce nu au de-a face cu încălcarea gravă a Constituţiei. Dar trebuie neapărat să arate trupei că e bărbat, iar virilitatea la români se par