Nu cred ca pe mormantul ministerial al lui Vasile Blaga, deja imbibat cu lacrimi, trebuia varsata, de fapt, vreuna. Din cel putin doua motive: pe de-o parte, fostul ministru de Interne iese victimizat si, in fond, intarit, in urma demisiei sale spectaculoase, iar pe de alta parte nu a fost in realitate nici pe departe acel demnitar reformist si de neinlocuit din legenda creata in jurul sau.
In mod normal, in orice stat democratic, dupa un episod precum cel de vineri, ministrul de Interne ar fi demisionat imediat. Un ministru nu are doar raspundere penala, administrativa si disciplinara. El are, in primul rand poate, raspundere politica, in virtutea careia da socoteala pentru activitatea oamenilor din subordinea sa si exact asta trebuia sa faca din start Vasile Blaga.
Demisia ar fi fost una de onoare in primele ore dupa mitingul neautorizat de vineri, cand insa Vasile Blaga nici nu s-a gandit la asa ceva, ba chiar anunta cresteri salariale. Probabil ca nici luni n-ar fi existat vreo demisie fara fronda prezidentiala si fara ca Traian Basescu sa-i fi cerut implicit sa se retraga.
Dar faptul ca a demisionat doar in urma cererii implicite a presedintelui si ca urmare a unui presupus conflict deschis cu seful statului i-a dat lui Vasile Blaga posibilitatea unei victimizari copioase. O posibilitate pe care a valorificat-o la maximum printr-un discurs inteligent de anuntare a demisiei, punctand aspectul de onoare, fara sa-si asume vreo responsabilitate si disociind ferm institutia Politiei de cei 5-6.000 de protestatari care au incalcat legea.
PSD si PNL au inceput imediat sa-l jeleasca pe ministrul de Interne acum extrem de valoros, dar despre care in urma cu cateva luni sustineau ca a coordonat fraudarea alegerilor prezidentiale. In partid, colegii din garda veche, in frunte cu Theodor Stolojan si Ioan Oltean, s-au agatat de
