27 februarie 2009 ziua în care a început totul, ziua în care a fost descătuşată o energie şi o pasiune care ar putea transforma viaţa politică americană. Sute de persoane au protestat în 40 de oraşe din Statele Unite. Oamenii au ieşit în stradă exprimând o atitudine de revoltă personală ostilă filosofiei de bailout proclamată de Administraţia Obama. A fost scânteia care a aprins mişcarea. Twitter-ul, Facebook-ul, celelalte platforme de socializare media au fost vectorii care au conectat, ca o pânză de păianjen, o mare de voci individuale. Fiecare dintre acestea descoperise, în intimitatea PC-ului său, că acolo, în profunzimea blogosferei, sunt mulţi alţii care gândesc la fel. Din primele sale zile, Tea Party a fost o asociere spontană de conştiinţe private, mai întâi în lumea informală a spaţiului virtual, apoi în stradă, în piaţa publică. Un spectacol al democraţiei participative în toată splendoarea sa. Dezideratul său? De a transmite guvernului, clar şi răspicat, un avertisment: Dont tread on me! (Nu mă strivi!).
Apoi, numărul protestatarilor a devenit mai mare, din ce în ce mai mare. La 15 aprilie 2009, pe tot cuprinsul Americii, sub emblema Tea Party s-a desfăşurat marşul plătitorilor de taxe. Fiecare capitală sau oraş important a avut unul. Ici, colo, pretutindeni, sute de mii de oameni (după unele estimări 300 de mii, după altele 500 de mii) ieşiseră atunci în stradă. Treptat, mişcarea şi-a dezvoltat propria sa conştiinţă, propriul său esprit de corp. În august 2010, de prin toate cotloanele Americii, adepţii Tea Party s-au îndreptat spre Washington pentru un miting care va face istorie: nu mai puţin de 300 de mii de oameni laolaltă în faţa Memorialului Lincoln. Astăzi, mişcarea este o voce distinctă, cu o identitate ferm conturată în conştiinţa publică americană şi care poate oferi revelaţia alegerilor intermediare din noiembrie.
Şi t
