Societatea autohtonă s-a «stabilizat», s-a instalat într-o unanimitate a injuriei, într-o mare de negativitate agresivă. În orice direcţie ai privi, simţi maidanul.

România a ajuns, în sfârşit, la mult visatul consens. Dar nu consensul unei convieţuiri civilizate şi productive, ci consensul demobilizator al furiei şi al trivialităţii. Societatea autohtonă s-a „stabilizat", s-a instalat într-o unanimitate a injuriei, într-o mare de negativitate agresivă. În orice direcţie ai privi, simţi maidanul. Limba română agonizează printre sudălmi de periferie, politicienii şi gazetarii sunt tot mai îndrăgostiţi de bâtă, instituţiile statului se dizolvă galopant într-o ineficienţă isterică. Pendulăm perplecşi între imaturitate şi delir. Aerul este infectat de cuvinte care, în loc să comunice, mânjesc. „Javră ordinară", „bătrîn marinar hoţ", „cancer", „porc ordinar", „derbedeu", „guzgan", „maimuţă", „linge preşuri", „ţigancă împuţită", „găozar" - toate şi altele la fel proliferează toxic nu la nivelul lumii interlope, cum s-ar crede, nu la nivelul boschetarilor şi al pegrei de mahala, ci la nivelul suprem al conducerii ţării, al „lumii bune". Liberali, socialişti, democraţi, miniştri, parlamentari, poliţişti, moderatori de televiziune, preşedintele însuşi şi-au ieşit din fire. I-au lăsat nervii. Dau la glezne, sar la beregată, scuipă, ocărăsc, ameninţă. S-a ajuns, inevitabil, la infantilul „nu eu am început", la ping-pong-ul „ba tu, ba tu", la bosumflări hâde şi răzbunări „instituţionale". Într-o asemenea ambianţă, nu mai contează cine are dreptate. Nu are dreptate nimeni, pentru că nimeni nu mai are dreptul să aibă dreptate. Scopul nu scuză stilul, adevărul şi bunele intenţii nu justifică proasta creştere, grosolănia, desfrânarea comportamentală.

Nimeni nu are dreptate, dar nu mă pot abţine să semnalez câteva „noutăţi", de natură să năucească buna cuviinţă şi judecata