Majoritatea antrenorilor de fotbal de azi au fost, in tinerete, fotbalisti. Atunci, verbul injuraturii lor avea ecou numai in randurile suporterilor fanatici care gustau din tribune gesturile din teren ascunse micului ecran.

Dar cuvantul indecent strigat de un antrenor devine o arma redutabila, singura de care par sa se teama elevii lui. Indrumarile tactice stau sub incidenta licentiosului, au o eficienta crescuta, pun in umbra rugamintile manierate.

Cand antrenorul se afla in tensiunea inerenta a unui meci, cameramanii, asemenea unor editori scrupulosi, evita cu infinita grija sa surprinda cu lentila camerei mimica deseori vulgara a tacticianului.

Intotdeauna ai o strangere de inima vazandu-ti modelul sportiv (sau moral) rostind cu o naturalete nebanuita o injuratura birjareasca.

Incerci sa trasezi o granita opaca intre talentul pe care-l admiri si limbajul frust, picant, care murdareste imaginea idealizata pe care ti-ai format-o.

Cand imaginea camerei, amplificata de vocea prinsa de microfon, il dezbraca pe antrenor de aparente, limbajul trivial pe care-l descoperim uimiti lasa o amprenta mult mai apasata decat e de dorit.

E imaginea unui orator urcat intr-un amvon si al carui mesaj distorsionat e rapid notat in mii de carnetele.

O nuanta de vulgaritate in textul unui lider de opinie se reverbereaza imprevizibil pana cand ajunge o nota de subsol pentru intelegerea oricarui fenomen politic.

Trivialitatea unui singur cuvant face nota discordanta cu restul interpretarii si sfarseste ca etalon pentru masa de oameni in randul careia a starnit rumoarea.

Este cazul lui Cristian Tudor Popescu, retras din activitatea de "jucator", astazi antrenor-mentor-formator.

"Si eu ii regret, si pe Dinescu, si Cristian Tudor Popescu de dinainte de a deveni vulgari", spunea