Cele câteva poezii scrise despre această perioadă au ajuns pe masa Securităţii şi, sub ameninţarea cu încă o perioadă de detenţie pentru atitudine antisovietică, poetul a semnat un angajament de colaborare cu poliţia politică în 1961, valabil până în 1968. Şi homosexualitatea sa, care intra sub incidenţa legilor statului comunist, a constituit un factor de presiune în semnarea acestui angajament, care se pare că nu a fost onorat de către poet cu nicio delaţiune semnificativă. Ceea ce l-a transformat pe Oskar Pastior, un om zdrobit, într-un caz a fost atât probitatea sa morală în contextul exacţiunilor la care a fost supus, la care se adaugă faptul că scriitorul semnalase autorităţilor germane colaborarea sa cu Securitatea, fără a o face publică însă, cât mai ales prietenia cu Herta Müller.
Intransigenţa etică a Hertei Müller este revendicată atât în ficţiune, cât şi în spaţiul public, fapt relevat cu ocazia scandalului stârnit de prezenţa lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie la o şcoală de vară în Germania, cei doi fiind identificaţi fără putinţă de tăgadă drept colaboratori ai Securităţii. Nu există loc pentru compromis, pentru negociere în biografia scriitoarei, iar trauma anchetării ei şi a prietenilor de către poliţia politică nu s-a resorbit, expresia sublimării ei romaneşti dându-ne măsura profunzimii ei. Cazul Pastior ridică încă o dată problema spinoasă a chestiunii vinovăţiilor (Schuldfrage), iar scriitoarea s-a pronunţat pentru necesitatea discernământului şi a unei corecte puneri în context a fiecărui act în faţa rezolvării procustiene, pauşale a unei ecuaţii umane extrem de complexe.
Vinovăţia locală a angajamentului şi a nemărturisirii este dublată de calitatea umană a celui care a suferit cât pentru o sută de vieţi. Oskar Pastior nu a avut ieşire. (...) Fiecare caz este un caz singular şi trebuie să ne uităm la circumstanţele u