În ultimii 20 de ani realizările din sistemul energetic se pot numără pe degete, iar tergiversările în ceea ce priveşte startul unor proiecte importante, aşa cum sunt reactoarele 3 şi 4 ale centralei de la Cernavodă, se contabilizează în ani. Politicienii aflaţi la putere, aşa cum este actulul ministru al economiei, Ion Ariton, recunosc că de la Revoluţie s-ar fi putut face mai multe. Oficialii Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie din România, spun şi ei că mai mult s-au ocupat de reparaţii decât de construit, dar că lucrurile se vor schimba.
Între timp însă aniversările din sectorul energetic aduc presa şi oficialităţile tot în locurile unde în urmă cu ani buni de zile erau şantierele comuniste, regim condamnat pentru toate nelegiuirile comise, dar devenit din păcate reper în legătură cu realizările de infrastructură. Nimeni nu a uitat că acestea s-au făcut cu deţinuţi politici, cu elite condamnate, cu victime transformate în secrete, dar mulţi oameni care au trăit experienţa acestor şantiere şi care mai trăiesc şi acum vorbesc despre acele locuri de muncă ca despre o şcoală de viaţă.
Săptămâna trecută la Piatra Neamţ a avut loc aniversarea a 50 de ani de la punerea în funcţiune a hidrocentralei de la Bicaz, unitate care a schimbat complet faţă sistemului energetic local, eveniment la care au participat dincolo de reprezentanţi ai Hidroelectrica, foşti secretari de stat sau autorităţi locale, câteva zeci de oameni care au lucrat pe acel şantier comunist.
De ce Bicaz?
Decizia construirii centralei de la Bicaz a fost luată odată cu aprobarea planului de electrificare a României pe o perioadă de zece ani, între 1951-1961. La doar o lună după ce acest plan este asumat, se ia hotărârea politică de a construi centrala. Prin şantierele Bistriţei aveau să treacă mii de oameni, de la deţinuţi politic până la activişi politici. As
