Prestaţia publică a Hertei Müller, în cele două zile obositoare de la Bucureşti, a spulberat un mit: acela al scriitoarei scorţoase, arţăgoase, plină de angoase.
De aroganţă n-a bănuit-o nimeni, dar imaginea de femeie ciudată, neînţeleasă, aproape isterică, i-a fost confecţionată cu multă sârguinţă. Pesemne că la operaţiune au pus umărul - discret, dar eficient - destui „băieţi cu ochi albaştri", inamicii ei dintotdeauna. Aceştia nu pot uita că o nemţoaică „drăcoasă" le-a făcut zile grele în anii '80, când refuza cu îndărătnicie să semneze un angajament cu Securitatea.
Am căutat cu privirea, printre distinşii invitaţi de la Ateneul Român şi printre cititorii aşezaţi la coadă pentru autografe pe Calea Victoriei, ochii aceia vicleni care ascund un trecut vinovat şi tenebros. Era o simplă curiozitate: cum o văd securiştii acum pe „nebuna" care le spunea să-şi bage comunismul în fund? I-o fi impresionat oare, măcar un pic, noul ei statut de laureată a Premiului Nobel? Le-o fi stârnit un fior patriotic?
Nu ştiu dacă printre cei care au aplaudat-o furtunos pe Herta Müller s-a aflat şi vreun fost securist. Cert este că ea, scriitoarea născută în 1953 în Banatul românesc şi emigrată în 1987 în Germania liberă, nu i-a uitat niciodată pe cei care au încercat s-o distrugă. Destinul a vrut să-i distrugă ea pe ei: le-a arătat cât de mici sunt ei şi cât de mare este ea. Toate metodele lor de a o frânge s-au topit în faţa voinţei ei de a scrie. Şi de a spune lumii adevărul.
Am văzut o Herta Müller relaxată, distinsă şi înţeleaptă. Dar la fel de fermă în a identifica Răul. I-am simţit şi dezamăgirea din glas, atunci când vorbea despre prostia pustiitoare (nu i-a spus aşa, dar acolo bătea). A zis: „Unii au înţeles ororile comunismului chiar dacă nu le-au trăit. Alţii, deşi le-au trăit, n-au înţeles nimic". Se referea, pe de o parte, la occidentali, iar pe de al
