Multă lume crede că, dacă Oskar Pastior a fost descoperit, au un cec în alb.
Cum era de aşteptat, la conferinţa de presă s-a revenit asupra cazului Pastior şi a colaborării acestuia cu Securitatea. Herta Müller a relevat dimensiunea umană a acestui caz, revenind asupra presiunilor la care a fost supus în repetate rânduri poetul german în România după ieşirea sa din Gulag. Scriitoarea îl defineşte ca pe un om zdrobit care nu a fost cruţat nici după ce a plătit un preţ în Gulagul sovietic, subliniind faptul că vocabularul angajamentului la Securitate face parte din cămaşa de forţă pe care regimul comunist l-a silit s-o îmbrace. De asemenea, Herta Müller consideră că orice rechizitoriu trebuie să ia în consideraţie contextul şi consecinţele pe care le presupune pactul cu regimul, iar în această privinţă, Oskar Pastior a fost departe de voluntariatul remunerat prin privilegii, putere sau chiar pecuniar al altor colaboratori. În niciun caz, descoperirea colaborării lui Oskar Pastior cu Securitatea în circumstanţele date nu ar trebui să exonereze benevolatul angajării în sistem.
Nu mi-e teamă. Sunt peste tot, nu s-au dizolvat în aer.
Scriitoarea consideră că a fost urmărită în continuare după 1989, chiar dacă obiectivele Securităţii s-au schimbat, însă frica i-a dispărut, acea frică atât de pregnantă în romanele ei. Faptul că nu a existat un real proces de dezintoxicare a societăţii româneşti şi faptul că articulaţiile sistemului informativ au rămas aproape intacte, iar actorii lui au fost promovaţi în poziţii importante constituie pentru Herta Müller unul dintre blocajele României actuale, un impas, o carantină prelungită indefinit. Absenţa unei clarificări, a stabilirii părţii de responsabilitate oribilă pe care funcţionarii aparatului poliţienesc au avut-o în gestionarea terorii cotidiene îşi au propriul reflex în dificultăţile refacerii ţesu
