Desigur, marea tradiţie keynesieană care a validat creşterile economice postbelice sau, mai bine zis, de după Marea Criză a validat aceste concepţii, întărind rolul statului în economie şi probând o teorie care în esenţă a fost larg împărtăşită de toţi decidenţii politici, cu toată opoziţia doctrinară a antietatiştilor. Stiglitz este unul dintre susţinătorii acestui curent de politică economică, aşezat simplu pe premisele keynesiene şi care consideră că stimuli economici direct implicaţi în economie trebuie să continue cu tot riscul inflaţionist sau cel al accentuării deficitelor. Pe de altă parte, chiar dacă nu au notorietatea publică a economiştilor de stânga, o serie întreagă de economişti europeni şi americani consideră că economia nu poate ieşi pe steroizi din recesiune (adică pe stimuli), iar agravarea deficitelor deschide o capcană pentru fiecare caz în parte. Jean-Claude Trichet, şeful Băncii Centrale Europene, susţine acest punct de vedere şi nu o face din spirit monetar, ci pentru simplul motiv că pericolul deficitelor pândeşte la uşă. De ce nu se teme Stiglitz de ele, de vreme ce diferenţele între veniturile şi cheltuielile publice se exprimă cu minus în faţă şi nimeni nu poate contesta aceste cifre care cresc?

Nu este doar o imunitate americană care face deficitele (americane) finanţabile, în ciuda mărimii lor, din motive care ţin de politică, economie şi valută. Este şi o interpretare fără încredere în reacţia pieţelor. Exemplul mult invocat este cel al Spaniei, din primăvară, care nu a putut atrage bani, chiar dacă anunţase măsuri de reducerea deficitelor. Între timp, pieţele au început să agreeze politicile de restructurare ale ţărilor europene, ceea ce arată că până la urmă definiţiile de manual rămân pentru cazurile ideale, nu şi pentru cele reale. Până la urmă, disputa are o nuanţă ideologică puternică şi reia, la scară nord-atlantică, div