Spre deosebire de revoluţionari, de radicali, de reformatorii incurabili, de terapişti prin şoc, conservatorul crede că schimbările sunt dezirabile dacă şi numai dacă vin natural, firesc, din logica lucrurilor, se întemeiază pe necesar, şi nu pe utopii sau programe. Asta nu înseamnă că voinţa (eventual politică) nu are un rol în schimbare. Să nu uităm că una dintre marile figuri ale conservatorismului secolului al XX-lea, Margaret Thatcher, a început mandatele succesive de prim-ministru printr-o reformă radicală a serviciilor publice. Thatcherismul, însă, a fost posibil pentru că a schimbat instituţii şi proceduri, legi şi reguli, dar temeiul etic al serviciului public britanic a rămas neatins. A fost conservat. Era acolo de secole.

Conservatorul crede că societatea preexistă individului, în sensul că societatea este posibilă fără un anumit individ, dar niciun individ nu este posibil în afara societăţii. Spre deosebire de contractualişti, conservatorul nu crede că aranjamentele sociale se fac şi se desfac asemenea pactelor, ci au rădăcini adânci care trebuie respectate şi, spre deosebire de socialişti, nu crede că relaţia individului cu societatea este mediată de clase sociale, ci de probitatea morală şi competenţa profesională individuală.

Instituţiile au puterea în societate, şi nu oamenii care le dau concreteţe, iar statul exercită, înainte de orice, autoritate morală, căci instituţiile, deşi subiect al aranjamentului constituţional, sunt autonome. Conservatorismul nu s-a născut ex nihilo. Burke, fondatorul intelectual al conservatorismului modern, deşi era un Whig, a scris încercând să împace principiul libertăţii din doctrina Whig cu principiul ordinii din doctrina Tory. Ideile sale despre piaţă şi proprietate sunt foarte asemănătoare cu cele ale contemporanului său Adam Smith, cu o tuşă mai groasă pe importanţa moştenirii - element crucial pentru