Episodul „nevrotic“ al intrării în partid, ademenirile Securităţii şi oprirea „pe muchie“ a ademenitului, momentul înstrăinării („alienării“) faţă de propriii colegi şi de România lui Ceauşescu, denunţarea abuzurilor psihiatrice împotriva opozanţilor politici şi adeziunea la mişcarea Goma, cu consecinţele aferente, sunt consemnate tacticos sub semnul unei autoscopii calme, dar necruţătoare: „Fii cel puţin aşa de aspru cu tine cât eşti cu ceilalţi. În ceea ce mă priveşte, cred că e mai bine să fii un dram mai sever cu tine. Garanţia morală se întăreşte“. Parcurgând aceste pagini confesionale postfaţate prin reproducerea unor documente – halucinante… - din arhivele Securităţii, îl crezi, efectiv, pe cel care se confesează.

Ceea ce cucereşte de la început este refuzul terapeutic al autoeroizării. Asumându-şi condiţia de „sclav privilegiat“ al epocii, memorialistul invocă prin comparaţie riscurile la care s-a expus un obscur profesor de liceu ce a evitat să propună realegerea lui Ceauşescu la al XIV-lea Congres PCR: „Cei care s-au angajat în actul de a spune nu au merite diferite, ce nu sunt proporţionale cu acţiunea însăşi, ci cu riscul suferit“. Fără îndoială, spre deosebire de scriitorul angajat în acţiuni de protest, dar protejat prin relaţiile sale de breaslă sau internaţionale, omul anonim, singur, a riscat întotdeauna mult mai mult – uneori totul. Îmi place acest tip de atitudine lucidă şi dezeroizată, atât de salubră într-o lume plină de „oameni sub vremi“ care, deşi n-au ridicat, pe atunci, un deget împotriva regimului, se erijează în procurori morali.

Adevărul e că, prin însăşi condiţia sa de psihiatru cu relativ bună situare socială, Ion Vianu a fost împins spre confruntarea cu „ispitele“ Securităţii, fiind pus astfel în faţa unei alegeri morale şi existenţiale decisive. După cum o arată, implicit, şi un discurs din august 1968 al lui Ceauşescu