Niciun răspuns nu este exclus din capul locului. Tocmai pentru că este o doctrină deschisă, popularismul evoluează într-o direcţie sau în alta, cu condiţia de a asigura unitatea organizatorică a forţelor politice de dreapta. Această unitate este un obiectiv strategic necesar pentru a asigura echilibrul politic în spaţiul democraţiei constituţionale, altfel spus, pentru a oferi o alternativă coerentă şi credibilă la soluţiile propuse de stânga. Dincolo de orice considerente doctrinare, aceasta este însăşi raţiunea de a fi atât a partidelor populare organizate în cadru naţional, cât şi a Partidului Popular European. Cristalizarea valorilor şi principiilor doctrinare este subsumată acestui obiectiv strategic al partidelor populare şi se află în strânsă legătură cu efortul de a găsi structurile instituţionale cele mai adecvate reunirii principalelor forţe politice ale dreptei.

Aceste consideraţii de ordin general se verifică şi în cazul României postdecembriste. Fragmentarea forţelor de dreapta a fost întreţinută multă vreme nu numai de lipsa de clarviziune a liderilor din această zonă politică, ci şi de strategiile aplicate în mod consecvent de către partidul postcomunist al stângii, indiferent care a fost denumirea acestuia în ultimele două decenii. PDL, născut ca partid popular prin fuziunea dintre PD şi PLD în decembrie 2007, a fost tocmai răspunsul instituţional şi doctrinar la necesitatea de reunificare a dreptei. PNL, deşi îşi asumă o identitate de dreapta, a refuzat în ultimii trei ani dialogul cu PDL din aceleaşi două cauze: manevrele abile ale PSD şi orgoliul unor lideri.

Deocamdată, PDL este singurul partid din România care şi-a asumat, prin programul politic şi prin statut, doctrina populară şi a fondat ISP tocmai pentru a asigura cadrul de organizare a exprimării curentelor politice conservatoare, creştin-democrate şi clasic-liberale. Singurel