Mergeam pe bicicletă în mijlocul pădurii, pe o potecă acoperită de pietre şi muşchi. Nu auzeam decît vîntul, păsările şi roţile micuţe ale bicicletei Brompton învîrtindu-se pe pietre. Intrasem în pădure – de fapt un parc dendrologic – strecurîndu-mă cu bicicleta care n-avea decît vreo 10 kilograme printre două uluci de gard. Era 5 după amiaza, sfîrşit de iunie, şi în parc nu mai era nimeni în afară de mine. Am intrat pe o potecă mai largă, acoperită cu rumeguş şi frunze, şi am pedalat pînă am ajuns pe o alee betonată. M-am oprit pe marginea drumului, lîngă nişte pomi din specii rare şi o potecă ce urca pînă la un foişor, şi am lăsat bicicleta dreaptă, cu roata din spate îndoită sub şa. M-am aplecat şi am adunat din iarbă o frăguţă cît unghia de la degetul meu mic. Era dulce şi aromată.

Cu două zile înainte, cînd am primit împrumut Bromptonul la Bucureşti ca să scriu despre el, tocmai aflasem că urma să-mi pierd jobul. Bicicleta mi-a arătat însă ce înseamnă libertatea şi mi-a amintit că orice şut în fund e un pas înainte. Era verde închis, cu ghidonul în formă de „U” şi două viteze şi se plia din patru mişcări pînă ajungea de mărimea unei genţi de voiaj. Fusese produsă la o fabrică din vestul Londrei, ca toate bicicletele Brompton. Din ’88, de cînd se face bicicleta, producţia n-a fost mutată din Anglia în China sau Taiwan pentru a reduce costurile iar calitatea a rămas aceeaşi. Însă pe poarta fabricii ies în fiecare zi maximum o sută de biciclete, motiv pentru care preţul nu scade sub 3.000 de lei bucata.

Am învăţat destul de repede să pliez Bromptonul. La a doua încercare îmi ieşea destul de bine: întîi roata din spate, apoi cea din faţă, şaua şi la final ghidonul, care se duce cuminte la locul lui cînd îi slăbeşti şurubul, cu un sunet de clopoţel. Primele sute de metri pe bicicletă au fost uşoare pentru că nu treceau prea multe maşini. Apoi am mers m