Târgovişteanca a călătorit în întreaga Europa, dar tot acasă se simte cel mai bine.
Elena Duţă nu a vrut să iasă din tiparele firescului. S-a considerat întotdeauna un om normal, dar care poate mai mult decât alţii. A fost înzestrată cu harul scrisului, al dragostei pentru poezie, pentru vers. Spune despre copilăria ei că a fost una desăvârşită. „A fost ca un vis frumos de primăvară dulce. Am hoinărit pe Valea Mare de la Răzvad, prin livezi de cireş şi piersic. Eram un copil năstruşnic. În spatele casei aveam doi cireşi impunători. Mama mă găsea mereu printre crengile lor. Bunica mă dezmierda tot timpul. Îmi zicea cald: Tu eşti o lumină vie. Să ai grijă de tine”, îşi aminteşte Elena Duţă. I-a plăcut mult să citească. Se ducea pe ascuns la bibliotecă şi împrumuta cărţi. Mama, ştiind-o mai bolnăvicioasă, nu vroia să o lase să se obosească. Dar, în acelaşi timp, o lua la muncă, la vie.
A fost marcată de evenimentele de la Timişoara
Elena Duţă a început să scrie târziu. Totul a venit ca o revelaţie. „Mă întorceam de la serviciu. Lucram la Mija. Mergeam pe stradă. Eu şi gândurile mele. L-am rugat atunci pe Dumnezeu să-mi dea inspiraţie să scriu ceva în lauda Lui. Şi mi-a dat. Am venit acasă şi într-o noapte am scris o carte de rugăciuni pe care am şi reuşit să o public”. După un an, Elena Duţă a mai scos un volum de versuri - „Omul, ca poveste”. Spune că a fost inspirată de evenimentele de la Timişoara, din decembrie 1989. „M-a impresionat ce am văzut acolo. Erau aşa de multe cruci. Mi s-a frânt inima. M-au marcat acele imagini”. Elena Duţă nu a iubit deloc politica. În cea de-a treia carte - „România înlăcrimată” - a criticat dur clasa politică. Acum şase ani, a decis să plece din ţară. Un fel de autoexil, dar dorul a adus-o mereu înapoi. „Nicăieri nu e ca acasă. La noi, aerul, pământul, frunza verde, iarba, chiar şi roua sunt altfel”, spune poeta.
