Am auzit opinii, păreri – unele furibunde, altele zen-pășuniste, unele cu o pojghiță de plauzibilitate, altele de-a dreptul fantasmagorice, despre protestul polițiștilor ca pretext pentru scenarii puse la cale fie de Traian Băsescu ca să scape de Vasile Blaga, fie de Vasile Blaga ca să scape de Traian Băsescu. Nu cred nimic din toate aberațiile astea luxuriante. Cred însă că Traian Băsescu nu s-a dezmințit! Rămâne încă politicianul care nu ratează momente.

În schimb, am privit desfășurarea evenimentelor cu o anumită mâhnire. Cel care l-a adus pe Vasile Blaga în situația de a-și da demisia a fost premierul Boc. Dar nu asta m-a mâhnit. Era previzibil mimetismul domnului Emil Boc. Ca să își salveze scaunul sacrifică pe oricine. Blaga a refuzat însă mimetismul. Dacă ar fi “produs” niște demisii, și-ar fi păstrat funcția.

Îl cunosc din anul 2000. Numit șef de campanie al candidatului Traian Băsescu pentru Primăria Capitalei, Vasile Blaga nu era considerat un apropiat al lui Băsescu, ba din contră. Era apropiat al lui Petre Roman și cunoscut pentru câteva contre puternice cu cel care, ca ministru al Transporturilor, dobora guvernul Ciorbea și zguduia fundamentul alianței care l-a învins pe Ion Iliescu. Eu în schimb, omul lui Băsescu, începeam o colaborare tensionată cu cel care privea cu suspiciune primele propuneri de campanie. Au fost momente în care îl uram. Gravidă în luna a treia, îmi consumam diminețile între greață și nervozitate, cu un Blaga furios la fiecare culoare greșită de pe afiș. Miza era mare și nimeni nu menaja pe nimeni. Am încheiat campania victorioși și cu o prietenie pe care timpul a fundamentat-o.

Pentru mine, Vasile Blaga rămâne modelul omului de partid, care își daruiește ziua și noaptea echipei. E politicianul care nu a avut obsesia notorietății, care nu și-a dorit să fie populist, care nu a furat idei ca să se pună în valoar