Sindicatele au lansat, marţi dimineaţă, ofensiva de toamnă, revendicările din stradă având un numitor comun: banii. Declaraţiile făcute, lozincile strigate au adus în prim-plan ideea că, în România anului 2010, criza cea mai cumplită e legată de bani. Salariile au scăzut, cele mai multe pensii sunt îngheţate, şomajul a crescut şi tinde să crească în continuare, multe locuri de muncă din sectorul bugetar sunt în pericol să dispară tocmai pentru că nu ajung banii. Iată problema.

De unde aşteptăm soluţia? Întâi şi întâi din mai mult profit. Dar în 2010, ca şi în 2009, prea puţine companii au profit mare. Multe nu au niciun fel de profit. Au pierderi. Şi atunci, o întrebare nu poate fi ocolită: de unde bani în plus, atât timp cât economia are încă o contribuţie modestă la buget? Astăzi nu pot să ajungă decât sume neîndestulătoare la sănătate, învăţământ, armată, justiţie, poliţie, administraţie publică, în timp ce deficitul bugetar rămâne îngrijorător de mare.

Dar bugetul nu are cum să răzbească singur, oricât de corect ar fi conceput şi oricât de bine ar fi făcut. De altfel, nicăieri în lume programele fiscale, oricât de bine sunt proiectate, nu rezolvă singure problema banilor. Realitatea reclamă plasarea acestor programe în contextul unui ansamblu de politici ale căror efecte se întrepătrund. Rezultatele bune sunt datorate, de regulă, simultaneităţii operaţiunilor, coerenţei şi consecvenţei acţiunilor în cadrul acestui ansamblu. Dacă însă reformele în economia reală vor continua să întârzie, deficitul bugetar va fi scăpat de sub control, politica salariilor bugetare va fi şi mai departe ruptă de eficienţa muncii, iar economisirea internă, în consecinţă, va intra în declin.

Acum, în 2010, România are o sumedenie de priorităţi. Toate urgente. Cum ar putea fi ele rezolvate? Căci ar fi o eroare să fie deschise prea multe fronturi pentru a satisface toa