În weekendul care tocmai a trecut s-au anunţat rezultatele luptei pentru şefia Partidului Laburist din Marea Britanie. Cei doi favoriţi erau fraţi: David Miliband şi Ed Miliband. A câştigat fratele mai mic, spre surpriza generală.

Diferenţa a fost în jur de 1% din cele câteva sute de mii de voturi. Din 1980, Partidul Laburist ţine alegeri în care votează parlamentarii şi europarlamentarii partidului (o treime din ponderea votului), membrii individuali ai partidului (altă treime) şi membrii organizaţiilor afiliate partidului mai ales sindicate. Acest sistem a fost adoptat atunci ca o modalitate de a reduce puterea sindicatelor asupra partidului, fapt care a făcut posibilă schimbarea de direcţie către New Labour (Noul Laburism) al lui Tony Blair şi accederea la putere. Şi iată că acum o dramă fraternă se combină cu una politică: fratele mai mare, David, a câştigat voturile parlamentarilor şi membrilor de partid, dar a fost depăşit de cel mai mic, Ed, prin voturile membrilor de sindicat. Câteva cuvinte despre cei doi fraţi, pentru a înţelege tensiunea situaţiei. David a fost de ani buni o stea a Partidului Laburist. Excepţional orator, un bun ministru de Externe sub Blair şi apoi sub Brown, era considerat de ani buni liderul viitor. I-a dezamăgit pe mulţi atunci când s-a retras Tony Blair şi a refuzat să-l înfrunte pe Gordon Brown pentru şefia partidului, care aducea cu sine atunci şi postul de prim-ministru.

Apoi, pe timpul mandatului nepopular al lui Brown, presa îl îndemna să-l provoace şi să-l înlocuiască, puţini îndoindu-se atunci că ar fi avut şanse. Din loialitate sau din calcul politic, David Miliband a refuzat chiar şi când un apropiat al său a demisionat din guvern pentru a provoca o criză ce i-ar fi putut deschide calea. A refuzat şi pace. Aşa cum a refuzat şi postul de ministru de Externe al Uniunii Europene atunci când Marea Britanie a obţinu