Sunt multe lucruri nespuse între noi.
Eu, tu, altul, e o loterie. Dar noi nu vrem să ne exprimăm, să cercetăm cauza. Noi purtăm lacătele neştiinţei cu noi şi ne resemnăm astfel. Strângem din dinţi, sufocăm perna, totul pentru a nu ceda vreunui cuvânt. Tăcerea e un răspuns, însă un răspuns atât de vag, atâtea nuanţe şi înţelesuri posibile… Câştigă cine interpreteaza mai bine tăcerea celuilalt.
Ştii ce facem noi, de fapt? Ne alungăm singurătatea împreună, fără să ne complicăm. Suntem panouri simple, ca pe peronul metroului. Când ne plictisim, ne despărţim. Scurt şi la obiect, fără menajamente.
E noaptea aceea fragedă, peste oraşul cu turnuri, ghemotoace de cabluri şi antene. Văd lumea invers. Mă întâlnesc cu tine pentru a ne sărbători despărţirea.
Stăm ca nişte străini. Nu ne-am văzut de jumătate de an, am uitat unul de altul, cine să mai ţină minte?! Ne-am (re)întâlnit acum, de curând, ne-am (re)cunoscut foarte repede.
E ora 0 şi ne-am aliniat la start. Noi şi dimineaţa. Dar nu conteaza cine porneşte primul, conteaza cine rămâne ultimul. Cine stoarce pătura de picatura de somn şi dragoste, cine trage perdeaua la loc, lăsând câteva raze să depăşească cimitirul şi linia de tramvai şi să pătrundă în casă.
Stai, hai să rupem puţinul timp, să îl împrăştiem pe jos, vreau să fac dezordine, mizerie. Când vei singur, după ce plec definitiv, să stai în genunchi, să culegi clipe, una câte una, să-ţi aminteşti, să regreţi. Ordinea în viaţa cuiva costă mult. Si nu poţi plăti pe nimeni să o facă în locul tău, nu menajeră, nu servitoare, nu amantă. Doar tu, cu aceleaşi mâini cu care ai iubit, cu cearcăne şi ochi umflaţi (pentru ca noaptea a fost fragedă şi lungă)…
Acum ne vedem de drum.
Eu îmi păstrez gratiile, de bună-voie, nu sunt pregatită să încep din nou.
Tu, după cum te ştiu, cu entuziasmul noului zbor în buzunare, eşti gata să
