În limbajul cronicarilor a descăleca un tîrg sau o ţară însemna a întemeia. Coborîrea de pe cal a descălecătorului, instalarea lui directă pe pămînt erau începutul punctual al unei aşezări de durată. Mişcarea se întrerupea în locul viitoarei organizări a spaţiului de multe ori virgin. Norocul unui domnitor – aflăm din Fraţii Jderi – se putea întrupa într-un cal. Armăsarul alb, Catalan, şi fiii lui încălecaţi de Ştefan cel Mare aduc izbînda în războaie. Zmeul din basm îşi ţine puterile în afara corpului, în tot felul de vietăţi. În popor umbla vorba că bidiviul lui Ştefan, sălbăticit, trăieşte în păduri, în zilele noastre şi nu-l poate prinde nimeni. În grajdul gospodarului comun stau cai de ham, de povară, de călărie, bălani, murgi, pintenogi, şoricii, rotaţi, vineţii, ţintaţi, umblînd la pas, la ţăcăneală, în copci sau lupeşte. Fascinaţia o exercită însă tovarăşii extraordinari ai haiducului şi ai eroului de basm fantastic; cai cu două sau mai multe inimi, fără splină sau cu corn în frunte, cai de aramă, de argint sau de aur, mînji născuţi miraculos din seminţe ingerate de iapă. Corpul calului e palid conturat în oralitatea artistică, în schimb harnaşamentul de preţ e descris cu minuţie: „Vînăt bidiviu / Cu cioltar de fir / Ciucuri d’ibrişin / Ciucuri de argint / Lungi pînă-n pămînt“. Voinicul victorios în luptele purtate cu neamul şerpesc fabulos îşi echipează calul cu trofee ofidiene: „Şeuliţa lui / Falca zmeului, / Chinguliţa lui / Doi balaurei / Cu capul de zmei, / De coade-nnodaţi, / La guri încleştaţi; / Frîuleţul lui / Două năpîrci verzi, / De coade-nnodate / La guri încleştate“.

Calul haiducului Corbea, Roşul, este cel mai spectaculos din sfera baladescă. În timp ce stăpînul zace în închisoare, Roşul stă ascuns în grajd de piatră sub pămînt închis cu lacătul cît cofa. Mama lui Corbea îl hrăneşte cu jăratec, îl spală cu vin, îi pune cioltar de argi